concerte

Roadburn 2017, expediţie în canion-paradis III (cu intervenţia lui Kim Holm)

Roadburn 2017, expediţie în canion-paradis III (cu intervenţia lui Kim Holm)
TRUPE: Baroness, Bolt Thrower, Coven, Disfear, My Dying Bride, Oranssi Pazuzu, Ulver, Valborg

La un moment dat, se făcuse din nou aprilie într-o eră în care anii se desfăşurau cu o viteză de neam prost… Era al cincilea an consecutiv când aveam să mă entuziasmez că merg la un eveniment cu multă muzică, parcă mai multă ca nicăieri. Deci, mă confruntam din nou cu o dimineaţă setată mult prea devreme pentru o minte ca a mea, fiindcă trebuia să iau un avion către Amsterdam, ca apoi să aştept un shuttle şi să ajung în sfârşit în Tilburg. Îmi era dor de oraşul ăsta cu zone trase la indigo, cu agitaţia ce explodează la sfârşitul săptămânilor şi care încă se întâmplă în centru, când toate fetele pe tocuri înalte cântă vreun şlagăr din the new wave of r&b şi îşi arată prea multă piele pentru o persoană care vine de pe lânga aria balcanică şi care ştie că în Tilburg, primavara, nopţile nu sunt prea generoase în temperaturi. Acele fete par să caute întotdeauna ceva sau pe cineva, mai puţin pe băiatul de culoare care face mare show pe stradă, dansând pe muzica ce îl invadează din căşti… Nici pe toţi rockerii de toate felurile care merg la festivalul anual Roadburn nu cred că îi caută, dar s-ar putea să merg prea departe cu închipuirile. Şi pe cât de nebun pare tot acest centru, care în a două jumătate a lunii aprilie găzduieşte atâţi oameni cât nu are pe tot parcursul anului, pe atât de liniştite sunt celelalte colţuri din oraş, încât parcă îţi e ruşine că ţi se aud paşii şi mişcările când te întoarci pe timp de noapte pilit din cine ştie ce aventură sau simplă întâlnire. Şi Neurotic Deathfest aducea o grămadă de oameni în Tilburg şi cu siguranţă că şi Netherlands Deathfest o face acum având în vedere ce lineup-uri atrăgătoare propune, dar tot cred că publicul de la Roadburn rămâne altfel în amintirea oraşului şi vizitatorilor care vin din atâtea părţi ale planetei. 

Primul loc pe care l-am vizitat în Tilburg după ce i-am salutat pe oamenii principali care se ocupă de Roadburn, a fost o cârciumă. Nici nu-i ştiu numele, ci doar localizarea. Unii îi spun „barul norvegian”, că acolo se adună oareşce figuri scandinave, unele destul de cunoscute pe scena muzicală. Ştiu doar că am o bună varietate la băuturi acolo şi cred că cele mai simpatice preţuri din zonă. Era miercuri când am ajuns, 19 aprilie, o zi cu frig aşa cum a cunoscut o mare parte din continent în acea perioadă, de parcă toate firele verzi de iarbă urmau să intre înapoi în pământ şi toţi copacii aveau să se scutere până când n-ai mai fi avut nimic de făcut decât să zaci în gri. Sigur avea loc o petrecere de deschidere a festivalului în acea seară, ca în fiecare an, în cel mai mic spaţiu asociat cu evenimentul. Mă întrebam: de ce să vreau mai mult când îmi e atât de bine… Poate că am exagerat cu această întrebare retorică pe parcursul acestei ediţii de Roadburn, fiindcă mi-a fost bine cu toate lucrurile întâlnite fără prea multă planificare.
 
De fiecare dată când mă întorceam de la Roadburn şi mă apucam să povestesc online-ului ce şi cum – chestie care s-a întâmplat doar de două ori înaintea momentului de faţă, de-aici şi semnalizarea celui de-al treilea capitol – începeam prin a înşirui toţi artiştii grafici care au expus ceva în cadrul respectivei editii sau care au adus diverse aporturi şi mai arătam şi câte o fotografie cu vreun exponat, dar anul acesta n-am fost la nicio expoziţie. Galeria Gust van Dijk nu a mai prezentat niciun artist de-al Roadburn-ului de două ediţii încoace, dar nici nu am găsit fereastra potrivită pentru a face o vizită şi a vedea expoziţiile curente din alte sfere. Asta pentru că nu am fost nici la expoziţia principală a festivalului, care nu ştiu precis unde a avut loc… Nu departe de locurile destinate muzicii, asta-i clar. A fost o expoziţie colectivă bazată pe printuri de serigrafie semnate de John Dyer Baizley, care a realizat imaginea festivalului în acest an, fiind şi curator într-una din zile, de Becky Cloonan şi Arik Roper despre care am mai scris pe scurt anii trecuţi, dar şi de Jacob Bannon, Zbigniew Bielak, Richey Beckett, Darko Groenhagen, Marald Van Haasteren şi Thomas Hooper. A fost şi Fursy Teyssier de la Les Discrets acolo, care şi-a expus lucrările pe holurile din 013, presupun, aşa cum s-a întâmplat şi anii trecuţi cu alţi artişti. Nu am văzut nici desenele francezului, cu excepţia imaginii principale care îmi arăta un cuplu ajuns la baza unui munte cu trăsături de monstru, o lucrare care te face să simţi cum bate vântul şi care îţi oferă şi frumos şi urât în egală măsură. Eu, ca de obicei, m-am dus la Roadburn cu Costin C., care a făcut nişte proiecţii captivante pentru show-ul My Dying Bride şi nişte picturi care ating tot felul de domenii sensibile pentru concertul Warning, plus ilustraţii care să marcheze apariţia altor trupe în acest context, cum ar fi Disfear şi Valborg şi nişte design-uri de merchandise, chestii cu astronauţi. Vince Trommel zis şi Cavum a fost din nou pe-acolo, cu lucruri de dat şi de vândut, cărţi poştale, patch-uri din piele, o carte superbă cu alfabetul ilustrat de toate nenorocirile istorice şi mai puţin istorice. Tot el a făcut din nou şi backdrops care să anunţe trupe şi diverse, în stilul lui de artist educat cu malformaţiile cultivate de Hieronymus Bosch, dar cu linii mai apropiate de genul benzilor desenate… În fine, multe imagini cu boală, Satan, fiinţe şoimărite etc. El e omul care ilustrează şi fanzinul festivalului care se face pe loc şi în care se povestesc minunile întâmplate în fiecare zi petrecută la Roadburn. Eu însă ar fi trebuit să petrec ceva mai mult timp cu Kim Holm… V-am mai zis de Kim Holm, norvegianul cu alură de mad scientist care ilustrează muzicienii în timp ce se manifestă, chiar la locul faptei. Cei mai mulţi oameni îl ştiu pentru că a făcut coperta la „Svartir sandar” de la Sólstafir şi îl recomandă drept un foarte bun caricaturist. A contribuit şi la ilustrarea unor benzi desenate minunate, cum ar fi „Satan Is Alive! - A Tribute To Mercyful Fate” şi „Morbid Tales! A Tribute to Celtic Frost”, ambele sub patronajul lui Mark Rudolph. Dincolo de astea, Holm poate fi luat cu uşurinţă ca un mesager a lui Lovecraft lăsat în lumea asta să ducă teroarea clasică mai departe, aşa că trebuie măcar menţionat faptul că a făcut o adaptare pe bandă desenată la cunoscuta povestire „Pickman’s Model”. Vorbisem demult cu Kim că ar trebui să acoperim un eveniment muzical împreună, el să-i dea cu negru şi celelalte puţine culori pe care le foloseşte pentru a reda întâmplările de pe diverse scene, eu să intru în lumea lui, a muzicienilor, să rămân şi în dimensiunea mea în acelaşi timp, să mai stăm la vorbe, să mergem pe câmpii şi, împreună, să facem un reportaj mai scăpat de sub control. Încă îmi doresc să se întâmple asta în felul în care povestesc, dar la Roadburn nu ne-a ieşit prea bine. Kim a mers mai mult la show-urile de la Cul de Sac şi, după cum bine ştiţi, dintr-un cul-de-sac nu se mai poate ieşi. Mie, oamenii mulţi nu-mi plac decât dacă sunt la o distanţă considerabilă faţă de mine. Evident, Roadburn e un loc propice pentru mulţi oameni, dar, vedeţi voi, dacă merg în sălile mai mari, nu mai percep algomeraţia ca fiind ceva nasol, iar asta sună ca vorbele dintr-un meme cu Roll Safe. 

Cul de Sac e chiar cel mai mic club din seria Roadburn şi de când merg la acest festival, nu cred că am văzut vreun concert acolo. În acest loc se fac show-uri surpriză, anul trecut a fost Vintage Caravan, iar acesta a fost destinat tot unor islandezi, celor de la Misþyrming, se poate ca ei să fi fost responsabili de „contaminarea” unor obiecte din backstage cu mult make-up, graţie corpse-paint-ului abundent pe care-l folosesc. Pentru mine nu se pregăteşte nicio surpriză când vine vorba de concertele astea. Chiar mă întreb care va fi prima trupă care mă va determina să intru acolo… Deşi parcă am prins un scurt fragment dintr-un concert de ceva heavy metal acum câţiva ani în seara de dinaintea festivalului. Cum spuneam însă, Kim a stat pe-acolo, aşa că am avut puţine puncte de intersecţie. Pentru el era mult mai uşor să deseneze muzicienii într-un spaţiu precum Cul de Sac, fiindcă se putea apropia mai bine de ei, asta dacă intra în club cu ceva vreme înainte de începutul concertelor. Eu foarte rar reuşesc să fac asta fiindcă ma iau la vorbă şi la băutură cu toţi oamenii cu care mă întâlnesc. Unoeri, îmi doresc doar să nu uit să mă întorc acasă, pentru aş fi în stare să uit de toate şi apoi mi-aş încurca viaţa. 
 
Am să vă arăt mai încolo ceva viziuni puse la punct de Kim… Deocamdată îmi amintesc că am intrat la 013, locul cu sala principală, să văd primul show… Crippled Black Phoenix. Cât de mare putea să fie tot grupul ăsta britanic, ca amplitudine în primul rând şi apoi ca formula… Cu clape de pian, cu synth şi chitare, tobe dramatice şi cu vocile binecunoscute. Aş fi crezut că scenele mici sunt potrivite pentru oamenii ăştia, mai ales că îi găsisem vara trecută cântând în Alba Iulia la Dark Bombastic Evening, unde am înregistrat un fragment cu ei pentru documentarul despre festival şi, mi s-a părut că au făcut un show ermetic. Nu cred deloc că neplăcut, dar greu de prins la momentul ăla. Şi de data asta era să nu recunosc trupa la 013… Cu sunet impecabil şi cu o expresie greu de închipuit. Deja se liniştiseră toate în capul meu. Se cânta „No Fun”, „Deviant Burials” şi se ajungea la treaba aia cu câinele negru. Nu mă impresionează metafora câinelui negru, dar cântecul „Scared and Alone” este cea mai frumoasă crimă. Sigur că îmi venea să plâng când a intrat vocea gravă a Belindei Kordic, dar am zis că mi-a intrat fum de pe scenă în ochi şi că n-am nimic. Probabil că nici nu era fum pe scenă în momentul ăla. Mi-a plăcut absolut tot ce s-a întâmplat cu fiecare membru pe scenă la Crippled Black Phoenix, dar felul în care Kordic apare şi dispare în funcţie de momentele ei în compoziţii m-a fascinat. 

Prin împrejurimi cântau sau urmau Wretch, Ashborer, Lycus, Ortega Ft. Gtt, Those Poor Bastards, Alaric, Vanum, Verwoed, Pinkish Black, Unearthly Trance, ceva ce ascultam într-o vreme dar am uitat, Rome apoi, trupă de la care am văzut vreo două, trei show-uri în trecut şi nu îmi mai trebuie, Gnod şi Subrosa, sărind din nou peste acest ultim caz care a căpătat destulă notorietate în aşa-zisul underground… Ceva a intervenit mereu între mine şi orice release semnat de Subrosa, aşa că nici concertele n-au avut altă soartă în experienţa mea… 

Mă gândeam să văd dacă se proiecta ceva la Roadburn Cinema în V39, fiindcă anul ăsta s-au pus din nou filme, ceea ce mi s-a părut foarte bine. Printre altele, a rulat „The Colossus of Destiny: A Melvins Tale”, un documentar cu subiect evident. Nu l-am văzut până la urmă, dar vedeţi voi dacă îl găsiţi şi dacă vă place, că vă prind şi eu din urmă. Am coborât la fix în subsolul de la V39 pentru audiţia noului album Sólstafir, despre care uitasem. Clar a fost un accident fericit, cum se spune. Când a ieşit piesa „Ísafold”, m-am gândit că gaşca asta de islandezi a pierdut ceva. Chiar dacă era un cântec frumos în definitiv, vream mai mult, evident, pentru că aveam experienţa de a vizualiza cel mai masiv monument de exteriorizare a emoţiilor de intensitate maximă. Mă temeam că albumul va reduce forţa acelui monument odată cu abordarea unor teme muzicale mai clasice. Componenta vintage a existat mereu în muzica Sólstafir, dar cu albumul nou se schimbă direcţia şi se ţine ritmul hard rock-ului anilor ’80. Oricum, genurile nu mai contează deloc în acest context şi declar că am întâlnit fericirea întruchipată la audiţia de la Roadburn. Albumul „Berdreyminn” e bun şi are o producţie pe măsură! Acel ritm de care spuneam se îmbină într-un mare fel cu post-metal-ul care a definit trupa de-a lungul timpului. E ceva durere pe albumul ăsta, bineînţeles că nu se poate ignora tot sentimentul de izolare pe care muzicienii îl pasează ascultătorului cu mare graţie, dar pot să remarc şi un soi de romantism pe acelaşi release. Nu mai continui prea mult, dar spun doar că, acum că tot a ieşit albumul, piesa cu numărul cinci, „Hvit Saeng” cere neaparat un repeat, e ca şi când derulează în faţa ochilor povestea unui beţiv plin de regrete care, treptat, se ridică de pe scaunul jegos din cârciumă şi pleacă departe cu o barcă şi parcă! Parcă se termină apa şi găseşte un camion părăsit cu care depăşeşte graniţele planetei prin drama pe care o cântă, dar nu vă gândiţi la imagini clasice cu viaţa ori nimicul de după moarte. Personajul ăla e mai viu ca niciodată! 
 
În fine, am intrat la Green Room după asta, la Esben and the Witch, ceva ce aştepam să văd de oareşce vreme. Introducerea monumentală dată de tobe, cea care vine cu piesa „Sylvan” mi s-a părut ca fiind un moment lung… M-a chinuit. Nu-mi plac deloc ritumurile astea, dar celelalte elemente muzicale au intrat în curs şi am putut depăşi faza respectivă. Aceleaşi tobe şi o chitară au ţinut o „pledoarie” când minimalistă, când poetică, pregătind terenul pentru vocalistă, care la rândul ei pregătea în fiecare piesă alt teren, fiindcă cele mai multe cântece urmăresc să atingă un anumit tip de climax, exceptând „The Fall Of Glorieta Moutain”, de exemplu, care menţine acea atmosferă pacifistă de basm. Climaxul respectiv face uz de un spectacol al emoţiilor şi e foarte bine să-l urmăreşti. Kim a „vărsat” nişte nuanţe roşiatice în jurul silutelor chitaristului Thomas Fisher şi vocalistei şi basistei Rachel Davies. Acele nuanţe au devenit aproape portocalii în interiorul acestora… Oricum, muzica lor e numai bună pentru a imagina cele mai expozive apusuri de soare, aşa că ilustrarea nu putea fi mai potrivită pentru mine.
 
Esben and the witch Gnaw their tongues © Kim Holm

Într-un alt moment de-al lui Kim, pare că chipul Rachelei e îngrozit… Era poate doar o fracţiune de secundă pe care n-o poţi detecta în lumina nu foarte puternică utilizată la cele mai multe dintre show-uri… Probabil această ilustrare reprezintă faţa nevăzută a solistei atunci când cânta „Marking The Heart Of A Serpent”, fiindcă pare să fie destulă frică asociată cu acest cântec. 
 
Esben and the witch Gnaw their tongues © Kim Holm

Nu a mai durat mult şi s-a făcut seară… Era vremea pentru Coven! Câta chestia! Cred că Coven a cântat pentru prima dată în Europa cu ocazia acestui festival. Aşa că un astfel de moment a căpătat destul misticism, mai ales când îmi aminteam câte nenorociri s-au scris despre numele ăsta, despre vocalista Jinx Dawson şi familia ei de masoni şi cum a fost crescută în purul stil iluminatti. Am trecut pe lângă Dawson când mă aflam în backstage şi mi s-a făcut un pic pielea de găină. Sigur că nu aveam nimic să-i spun, ci doar mă acaparase o uimire că eram acolo lângă ea. Trupa Coven şi cultul pornit în jurul ei mi-au părut mereu ceva intangibil. Tipul de la Obelisk scria că pentru acest show era necesar un photo pass special, iar eu nici măcar nu îndrăznisem să mă apropii chiar aşa de mult de scenă. Am auzit câţiva oameni dezamăgiţi de această prestaţie, dar nu înţeleg de ce. Nu cred putea suna mai bine de atât! Poate că nişte oameni au fost impresionaţi negativ de gesticulaţiile unuia dinre chitarişti, care cred că a avut un dialog bogat în înjurături cu amplificatorul său şi a dat o grămadă de emoţii tehnicienilor. Nu ştiu ce s-a întâmplat şi ce n-a mers bine, dar eu cred că celălalt chitarist s-a descurcat exemplar şi astfel, nu era niciun motiv de supărare. Jinx conducea show-ul oricum, aşa cum era de aşteptat. Din păcate, nu am intrat în sală din primele secunde să o văd cum a iesit din sicriul adus pe scenă. Spaţiul era oricum foarte aglomerat şi chiar dacă aş fi vrut să dansez pe hiturile psychedelic rock, nu aveam cum. Vocea lui Dawson a fost criminală, exact cum s-ar aştepta orice nostalgic. Când a cântat „Danger-JuJu Goat”, nu am mai găsit acea amprentă disco a piesei aşa cum o ştiam de pe albumul „Jinx”, iar apoi s-a trecut prin toate hiturile, „Blood on the Snow”, „Black Swan”, dar toţi ştim că cele mai apreciate piese ale americanilor vin de pe debutul lor din 1969 şi la Roadburn, lumea s-a bucurat de „Coven in Charing Cross” şi, bineînţeles că nu se putea fără „Wicked Woman”. 
 
Coven

Cam aici cred că se încheia şi prima zi în materie de concerte. Urma Deafheaven, dar cine îşi închipuia că am să merg la show-ul ăsta? A fost foarte mişto să beau cu nişte prieteni irlandezi şi să vorbim despre heavy metal, dar şi despre lucruri care nu ne plac. În biserică, la Het Patronaat avea loc primul show hip-hop în istoria Roadburn-ului, Dälek, cu ceva atmosferă de industrial şi beat-uri sufocante. M-aş fi dus să văd care-i treaba, dar anul ăsta anexa de biserica a fost mai inaccesibilă ca niciodată oamenilor. Fiecare show a format cozi imense la intrarea în clădire, aşa că am renunţat la multe lucuri care au decurs acolo. Au mai cântat în această primă seară Suma, Fórn, Ritual Object, Scissorfight, The Devil and the Almighty Blues, Bathsheba, Bongzilla, Drow Elixir, Backwoods Payback, Joy şi, tot la biserică, de data asta cu şi mai multă potrivire, celebrii polonezi de la Batushka, pe care i-am văzut o dată, anul trecut şi n-aş fi vrut să repet experienţa. Nu înţeleg de ce nişte muzicienii s-ar prezenta ca artişti inspiraţi din sinistrul cult ortodox şi ar aborda riff-uri atât de bătătorite în tărâmul post-black metal. Muzica de inspiraţie ortodoxă e suficient de sinistră şi întunecată, încât nu mai necesită împodobirea cu tot felul de ghirlande stilistice, altfel devine ceva hilar. 
 
Acele s-au învârtit repede pe ceasornic şi m-am trezit în următoarea zi, în faţa intrării de la Green Room, aşteptând să se facă un pic de loc ca să intru să ascult şi eu live, în sfârşit, ceva din Gnaw Their Tongues, să aud cum Mories, omul care ţine acest proiect în picioare îşi bate joc de black metal într-un sens bun pentru că îl face să dispară adoptând un noise problematic pentru integritatea mentală. Fiindcă atunci când Gnaw Their Tongues mai apăruse la Roadburn, show-urile se întâmplau în Cul de Sac, nu m-am putut bucura niciodată de nebunia acestui nume. Aşa că în ziua respectiva, m-am aşezat pe unde am apucat şi mi-am propus să nu plec până nu se eliberează un pic sala ca să pot intra şi eu, fiindcă aşa se întâmplă lucrurile… Ştiam că erau puţini oameni care stăteau la un show întreg în cadrul unui festival. Mă uitam la picioarele care traversau un coridor… Tot felul de membre ilustrate cu forme irecognoscibile îmi bulversau imaginaţia. Frecvenţele care veneau din sală îmi stricau raţiunea. Pe jacheta unei fete distingeam un patch pe care scria „crafty babe”… Oamenii vorbeau între ei, dar vuietul care se auzea dinspre scenă mă făcea să cred că dialoguile lor nu au niciun rost. Îmi doream să fiu lângă scenă, chiar dacă nu ştiam ce puteam să păţesc. Am intrat în Green Room până la urmă, unde Mories urla acompaniat de o doamnă la butoane. Kim întindea mult negru pe hârtie, dădea din cap şi, parcă uneori pensula lui nu ştia încotro s-o apuce. Dar drum machine-ul putea rezolva orice confuzie. Sau poate o amplifica, de fapt... Greu de descris.  
 
Gnaw their tongues © Kim Holm 
 
Gnaw their tongues © Kim Holm

Destul de întunecat episodul Gnaw Their Tongues cât să mă pregătească pentru Magma… Am ratat odată concertul acestor minunaţi muzicieni descrişi în mod convenţional ca făuritori ai celui mai ciudat fel de progressive, dar trebuie întotdeauna menţionat că Christian Vander nu e de acord cu încadrarea lor în aria progressive… De data asta nu mai îmi permiteam să pierd aşa ceva. Că îţi place sau nu demenţa gradată creată de Magma, experienţa unui live rămâne la fel de edificatoare. Însă mulţi oameni apreciază Magma, chiar şi Alejandro Jodorowsky. În viziunea artistul din Chile asupra unui „Dune” reinventat, Magma putea foarte bine să creeze nişte ritmuri marţiale care să descrie frumuseţea unei planete nisipoase în care se manifestă felurite forţe implacabile. Show-ul de la Roadburn ar putea fi perceput ca un astfel de soundtrack. Vocile de pe „Theusz Hamtaahk” nu sunt deloc umane, iar nici momentele atmosferice de tensiune din această compoziţie nu lasă prea multe sentimente familiare. Felul în care pianul completează secţiunea ritmică şi execuţia total autentică a toboşarului m-au făcut să cred că nu sunt la un concert… Dar nici nu aş putea să spun despre ce e vorba. În capul meu se desfăşurau oricum cele mai frumoase scene din „The Martian Chronicles”, cele în care nu există nicio miză narativă. Grupul Magma a făcut şi frumoasa surpriză de a cânta ceva şi din perioada anilor ’70, „Mëkanïk Dëstruktïẁ Kömmandöh” mai precis, o creaţie colosală în istoria muzicii cu un limbaj muzical şi tematic inventat de la zero.  

O alegere uşor de anticipat a lui Baizley a fost Oathbreaker… Mixul lor de hardcore şi black metal în angrenaj „post” a etanşat perfect sala mare şi mă gândeam că parcă ar fi fost mai bine să cânte într-un spaţiu mic, fiindcă prea multă lume era astfel prinsă în disperarea exprimată de muzicienii belgieni. Caro Tanghe, mascată de propriul păr a urlat ca-ntr-o pustietate absolută sau a făcut ca cei mai mulţi spectatori să se cutremure din pricina vocii ei clean, acompaniată de chitare destul de expresive şi un bas care le urmărea cu fidelitate şi cu tobe care nu cred că ieşeau prea mult în evidenţă, dar completau toate elementele sonore într-un mod care cerea aprecierea. Dacă vreţi indicii despre setlist, acestea sunt „Being Able to Feel Nothing”, „Needles in Your Skin”, sau „Immortals”. 

Deja nu mai luam în calcul show-urile de la Het Patronaat, aşa că deşi aş fi vrut să parcurg un pic din liniaritatea întunecată a celor de la Emptiness, m-am retras pe undeva, probabil chiar atunci m-am proptit la o vorbă cu maestrul Tompa despre d-ale scriiturii. Schammasch, Atala, King Woman, Ritual Object din nou, Zhrine, True Widow, Ruby the Hatchet, Kuro, iarăşi Joy (ceva ce a adus un super-interes publicului) şi Big Business cântaseră deja ori erau aproape de încheiere. Am dat o fugă la aceeaşi scenă să prind câteva piese la Chelsea Wolfe, pe care le-am ascultat în timp ce corpul îmi stătea pe jumătate în sală, pe jumătate afară. Toată lumea era la Chelsea Wolfe şi concertul era de-a dreptul frumos. Wolfe îmi lăsa o impresie total opusă faţă de sentimentul pe care l-am avut cu un an înainte, când artista americană s-a suit pe scenă să cânte cu Converge în cadrul show-ului „Blood Moon”, unde mi s-a părut că a fost total absentă. Cu trupa sa, Chelsea suna însă exact cum orice om care i-a ascultat materialele se aştepta să audă. Linia muzicală avea foarte multă coerenţă şi efectele de voce generau o impresie foarte plăcută. Nu toate piesele din setul Chelsea Wolfe au oferit aceeaşi intensitate, aşa că dacă „We Hit the Wall” mă lăsa mai mult să mă gândesc la orice care nu îşi găsea nicio asociere cu muzica, sau „Iron Moon” mă făcea să-mi imaginez o mişcare a maselor care-şi căutau motivaţia de a continua să trăiască, „Carrion Flowers” cântată mai devreme m-a prins cu acele foarte vagi reminiscenţe de drone, iar de pe albumul meu preferat, „Apokalypsis” din 2011, piesa „Pale on Pale” m-a făcut să vreau să tac pentru ceva vreme, poate chiar până astăzi, dar ghinionul este că mai am multe concerte de amintit aici. 

Locul destinat lui Chelsea Wolfe pe scenă a fost luat de Amenra, trupă care a fost anunţată cam pe ultimă sută de metri înaintea festivalului. După ce anul trecut belgienii au dat două show-uri aici, anul acesta au vrut să facă ceva deosebit şi au suprins publicul invintându-i pe Scott Kelly şi pe Baizley să participle la piesa „Nowena | 9.10”. Nu ştiu cum a fost, n-am stat la concert fiindcă am considerat că mi-am făcut pofta cu Amenra în 2016, aşa că am ieşit pe-afară şi n-am intrat nici la Subrosa, Zu, Anthropomorphia, Jonkoklapper, Whores. (în ciuda tonelor de recomandări), Naðra, Hedvig Mollestad Trio sau Telepathy, de meet and greet cu Mysticum nici nu se punea problema. Urma Baroness la 013 - main stage şi chiar aveam mare chef de aşa ceva. Albumul „Purple” m-a făcut să descopăr cum se cuvine această trupă, după ce credeam că nu sunt prea mult lucuri care mă pot mişca la sludge-ul progressive pus la cale de americani. „Purple” e super-heavy şi are riff-uri de colecţie, o dinamică aparte, chiar dacă există o parte din vechii fani ai trupei care preferă să nu se entuziasmeze de materialul ăsta… Poate că nu le place sunetul, nu e chiar cea mai standard abordare în producţia unui album în zilele noastre şi trebuie să recunosc că şi mie mi-ar fi plăcut o manieră mai deschisă la acest captiol. Asta a fost cu siguranţă seara lui Baizley, care avea atâta energie încât la primele piese credeam că exagerează şi îmi atrage prea mult atenţia. Dar toată trupa a făcut un show colosal, iar în final mi-am zis că nimeni n-a exagerat cu nimic. Momentele de pe „Red Album”, cum ar fi „Wanderlust”, nu m-au impresionat prea mult, dar au fost binevenite în toată acea expunere de intensitate muzicală. Nu prea se compară cu nimic să auzi „Shock Me” live sau „Chlorine & Wine”, iar oamenii cu cele două chitare au făcut un show de neuitat. Cred că Baizley cu gura lui poate rezuma forţa acestui show, fiindcă îmi amintesc că într-un interviu tipărit în fanzinul care circula pe la festival, el spunea: „we create in earnest and without regrets.
 
Baroness

Zeal & Ardor a fost una dintre chestiile exotice care a atras atenţia în mod particular, întrucât grupul e descris ca o combinaţie de blues black metal cu socoteli afro-americane din sfera ezoterică. Am văzut nişte live-uri cu treaba asta pe YouTube şi cred că doar în condiţii ca acestea, adică live, grupul poate captiva minţile ca lumea. N-am fost la show-ul Zeal & Ardor de la Roadburn, nu prea aveam chef după nebunia unui concert lung, cât trebuie de lung, dat de Baroness. Nici la Gnod, altă senzaţie a publicului de la Roadburn n-am intrat. Am sărit de asemenea peste Fange, Folteraar, Zaum sau Auðn. M-am oprit la veteranii din Ohio, Integrity, stabiliţi ulterior pe pământ european, unde sala mare era pe jumătate goală. Poate că publicul de la Roadburn nu are cea mai mare deschidere pentru tipul ăsta de hardcore fără pic de cosmetizare. Cam la aceeaşi oră era programat şi show-ul de hype cu Perturbator, unde nici n-am socotit că aş vrea să merg, ştiţi voi, povestea cu biserica în care se intră foarte greu din cauza mulţimilor. Deci, mai toată lumea s-a dus la dans pe electronic şi mai puţini au stat să audă problemele lui Dwid Hellion legate de oameni şi fapte. Show-ul Integrity a fost foarte cinstit, cu mulţi oameni care vizionau concertul din părţile laterale ale scenei, aşa cum se practică în manifestările genului.

Live-ul trupei parcă a stat mai mult pe scheme lejere, iar abordarea thrashy punk a fost prezentă sporadic, în timp ce noul album, „Howling, For The Nightmare Shall Consume” care va ieşi vara asta nu a fost ignorant, aşa că Integrity şi-a prezentat energia care a caracterizat acest nume întotdeauna printr-o execuţie demnă, însă temperată. Las vorba deoparte şi pun o înregistrare de la show cu piesa „Systems Overload”. Din păcate n-am avut vreun zoom la îndemână ca să avem calitate audio de aplaudat, dar să zicem că fragmentul e inteligibil. 
 

Am plecat un pic înainte de sfârşitul show-ului Integrity să văd care-i treaba cu Harsh Toke, un alt nume de care oamenii îmi vorbeau cu entuziasm. E haios că la Roadburn multe trupe sunt popularizate prin viu grai şi e marfă să descoperi care sunt cele mai adorate apariţii în fiecare an, chiar dacă ai sau nu vreo legătură cu ele. Mulţi oameni intră aleatoriu la concerte şi se trezesc că descoperă cine ştie ce revelaţie şi apoi povestesc tuturor despre aceasta. Am prins ultima piesă Harsh Toke, nu ştiu cum se numeşte, oricum era clar că aveam de-a face cu o trupă de improvizaţie, în purul stil psychedelic cu scăpări acid rock, adică la fix pentru Roadburn, doar că era una mult mai anarhistă decât media artiştilor de gen şi astea făcea lucrurile foarte mişto. 
 
Venise ziua de sâmbătă, cea cu numărul trei pentru Roadburn… Afară erau nori în nuanţe foarte închise, bătea vântul, iar nenea care cânta neîntrerupt la acordeon pe strada cu 013 mă făcea să mă simt ca-ntru-un film… Poate un pic horror, oricum de reţinut era atmosfera aia de circ pe vreme mohorâtă, chiar dacă publicul de la Roadburn nu ieştea în evidenţă prin mutaţii sau mai ştiu eu ce abilităţi, oamenii nu-şi băteau cuie în cap, nu mergeau pe sfoară, ci pur şi simplu umblau încolo şi încoace. Omul cu acordeon era probabil vreun lăutar român fără posibilităţi de a deveni popular, dar cei veniţi la Roadburn l-au plăcut. Am aflat că într-o noapte, după ce oamenii au plecat de la metal disco, s-au apucat să danseze în jurul lui şi nu cred a fost prima data când s-a întâmplat. Nici anul acesta n-am mai frecventat petrecerile Roadburn. Nici Alan nu mai venise să facă un playlist hard & heavy care să bage boala în toată lumea… Sigur a fost muzică marfă şi de data asta, dar s-a întâmplat să mă înfiinţez eu prea des în cârciumi. 
 
Prima trupă din ziua asta care mă interesa era Cobalt. Multă vreme am uitat de existenţa ei. L-am cunoscut pe basistul din acest grup, Jerome Marshall fix înainte de show şi mi-a spus că vor cânta ceva de pe „Gin”, cel mai avangardist şi masiv album al grupului american. La show, vocalistul Charlie Fell, fost toboşar live în Nachmystium şi fost frontman şi basist în Lord Mantis, parcă era posedat. Deşi el s-a alăturat trupei de-abia în 2015, pare că a fost alături de Cobalt dintotdeauna. A zbierat cum nu se poate mai expresiv şi s-a agitat de parcă ar fi vrut să facă ceva rău. Haios era că pe spinare avea o dâră de sânge care se scurgea aiurea… Muzica nouă făcută de Cobalt o dă mai mult înspre sludge, iar tot concertul a fost zgmotos şi de bun augur pentru a începe ziua într-un mod destul de nihilist, asta dacă există nihilismul, ceea ce nu cred, dar e plăcut să ţi-l imaginezi uneori, mai ales cu aşa soundtrack. O reîntoarcere pe scenă foarte explozivă a avut loc pentru trupa Cobalt, mai ales că în acel moment, americanii se aflau într-un turneu foarte interesant alături de Oranssi Pazuzu

La celelalte scene au cântat The Bug vs Dylan Carlson of Earth, No Spill Blood, Woe, Laster, Razors in the Night, Gnod vs Kuro, [Dolch], Hedonist… N-am fost la niciuna dintre acestea, ci m-am întors la V39, nu ca să văd un film, ci ca să particip la audiţia de lansare a EP-ului semnat de Costin, un material scos de Svart Records pe vinil care conţine întreaga coloana sonoră compusă pentru expoziţia „There Is A Place Called Home”, ce a avut premiera în cadrul festivalului Dark Bombastic Evening de anul trecut. EP-ul a ieşit sub acelaşi nume şi, bineînţeles că este foarte bogat în imagistică, având un booklet extins format din ilustraţiile care au fost expuse, nişte amintiri vizuale dintr-un spaţiu rural dedicat supranaturalului şi echilibrului dintre cele văzute şi nevăzute. Nu prea mă simt foarte confortabil să vorbesc despre creaţiile oamenilor foarte apropiaţi, întrucât cititorul paranoic poate mirosi un caracter părtinitor, dar cititorul nu ştie că îmi pot asuma cu uşurinţă riscul de a demonta lucrările unor oameni dragi, dacă e cazul. Oricum, cred că practica de a scrie prea multe despre creaţiile cuiva foarte apropiat îmi poate lăsa senzaţia de desacralizare a relaţiei pe care o am acel personaj. Dar, pentru cine nu ştie, spun doar că muzica de pe „There Is A Place Called Home” intră în registrul ambient, vorbim despre un disc complet instrumental, unde chitara ţine atât melodia cât şi ritmul, iar synth-ul omogenizează aceste naturi diferite. Încă de la prima ascultare pare că ceva creşte din acest release, atât la nivel psihic cât şi material, fiindcă sunetele sunt foarte bogate în materialitate, apoi în expresie şi aduc tot felul de trăiri bucolice şi nu numai. A fost o adevărată desfătare să ascult muzica asta la V39, unde calitatea sunetului este excepţională. 

Imediat după asta am fugit să prind Oranssi Pazuzu, în sfârşit reuşeam să-i văd pe finlandezi după ce au scos capodopera „Värähtelijä”, fără să mai menţionăm cele două EP-uri de după. Vorbim despre cel mai complex album de metal ieşit în ultimii ani care transformă black-metal-ul în krautrock şi space rock şi ambient… Iar un show cu Oranssi Pazuzu după ce a atins acest nivel muzical este de-a dreptul greu de descris… Adică… Ce show! În cea mai mare parte, finlandezii au cântat într-o beznă vag colorata, animată de nişte raze rotative de lumină alba. A fost perfect aşa! Odată cu latura şi mai experimentală a muzicii Oranssi Pazuzu, m-am gândit că vocea este totuşi prea tradiţională cu acea abordare black. Numai că live, maniera asta face ascultătorul să nu mai ceară nimic. Nici nu mai ştiam ce fel de creatură sunt când finaldezii cântau „Lahja”, chiar dacă acolo nu se mai simţea aşa clar acea componenta ritualică pe care o ştim din varianta de studio. Pare o compoziţie simplă, dar nu e chiar aşa. Există o nuanţă foarte animalică în muzica acestora de după 2016, dar într-un stil pur, implicit foarte frumos. Da, ştim, o grămadă de muzicieni ai metal-ului care s-au scufundat în licantropie sau mai ştiu eu ce, dar astea devin nişte glume. Am mai remarcat aici un stil de a crea suspans sonic cumva izvorât din ceea ce ştim de la King Crimson, dar, bineînţeles, totul se întâmplă conform unor transformări. Foarte mulţi oameni au stat în sală pe parcursul întregului show şi cred că capetele tuturor s-au prăbuşit pe podea. 

Apoi, cine credea că poate fi martor la un show Warning în 2017? Şi nu numai că vorbim despre un tip foarte deosebit de doom, dar a fost cazul unui concert strict axat pe cel mai grandios album semnat de Patrick Walker şi compania, „Watching from a Distance”. Pe vremuri, credeam că au murit toţi oamenii din jurul lui Walker atunci când a compus acest album, sau că pur şi simplu a fost răpit de nişte monştri care au vrut să-i testeze rezistenţa emoţională şi mentală prin cele mai brutale torturi aplicate sufletului. În fapt, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el atunci, dar a produs un impact major în genul doom. În concert, vocea lui inconfundabilă i-a lăsat pe toţi muţi, iar picturile care apăreau pe marele ecran din spatele său la fiecare piesă, au amplificat şi mai mult vulnerabilitatea pe care o produce respectiva muzică. Era interesant să auzi cum Walker îşi acordează chitara între cântece, parcă sublinia acest prilej deosebit printr-o nepăsare afişată într-o naturaleţe binevenită. Se crease parcă o atmosferă de salon, nu ştiu exact de ce spun asta, dar a fost foarte în regulă! 

Am încercat să filmez ceva la acest concert, dar cu oamenii care pândesc pit-urile nu te prea înţelegi, indiferent de locul în care se desfăşoară ceva. L-am întrebat pe băiatul de lângă scenă dacă mă lasă să stau în photo pit pe parcursul primelor trei piese, având în vedere că vorbim despre doom şi cele mai lungi cântece. Mi-a spus că nu e nicio problemă. Ce fericire! I-am admirat pe domni cum ating coardele şi pe la sfârşitul celei de-a doua piese, mă bucuram că am găsit un mare unghi din care să filmez următoarea piesă, fiindcă ştiam că atunci voi avea şi un GoPro on, care să acopere cât mai mult din sală. După ce apăs pe REC, vine băiatul de lângă scenă să mă gonească pe motivul că au trecut 15 minute şi că mi-e de-ajuns. Ce baiat! Avem aşadar o tentativă de înregistrare video, dar măcar se poate auzi ceva. 
 
 
Memoriam după Warning? Cam greu de legat aceste două lumi dincolo de ritmurile lente… Iar Warning chiar a anihilat cuvintele şi parcă şi dorinţa de a sta printre oameni. Aş fi vrut să-l văd pe Karl Willetts acompaniat de bătăile lui Andrew Whale, mai ales că era mai mult decât previzibil că vor cânta şi ceva din vremea Bolth Thrower. Ceea ce a creat Memoriam nu am putut înţelege pe deplin. Am simţit multă goliciune pe discul „For the Fallen”, alternată pe alocuri cu entuziasmul pentru cel mai clasic tip de death metal. Dar ce rost mai are să mai caut explicaţii, când oricum, la ora concertului, nişte oameni foarte marfă din echipa Roadburn m-au ispitit la un restaurant asiatic şi a fost numai bună această retragere din mulţime.
 
Pe aceeaşi scenă de la 013 intra My Dying Bride, cu un set special, bazat pe „Turn Loose the Swans”, un album ce a rămas în memoria oamenilor datorită riff-urilor criptice, atmosferei gotice, versurilor depresive şi execuţiei exhuberante, la fel cum poate fi descris şi show-ul pus în scenă la Roadburn. Proiecţiile – formate din fiinţe sfâşiate animate şi multe imagini demne de stilul gotic transformate după rigori necunoscute – care au acoperit concertul, au accentuat acea caracteristică teatrală a trupei britanice. Mi-am închipuit însă că acest show ar fi fost mult mai intens într-un context separat, adică un show individual, într-o sală elegantă, în care femeile să vină în rochii negre, fumând din portţigaret şi conduse de tot felul de băieţi. Cred că la fel de bine ar fi fost să se întâmple aşa şi cu Warning, pentru că această muzică te scoate din ambianţa de festival sau cel puţin, asta mi se întâmplă mie. Sunt două manifestări care au nevoie de mai multă atenţie. My Dying Bride a încheiat socoteala în mod elegant cu „Your Shameful Heaven” sau „The Cry of Mankind”. 
 
My Dying Bride

Ambianţa tipică de festival s-a reformat curând însă, fără prea mari probleme. Oricum, încă din timpul concertul My Dying Bride dădeam ture şi mă uitam pe geam să văd ce se întâmplă la biserică. Coada era infinită, cu siguranţă. Urma Disfear după o absenţă pe scenă îndelungată, asta dacă nu menţionăm show-ul desfăşurat mai mult în taină care a avut loc cu o seară înainte în Germania. Eu trebuia neapărat să intru acolo, nu conta dacă e loc sau nu. Am căutat intrarea artiştilor, întrucât Tompa avea să ne introducă în clădire în calitate de invitaţi, dar show-ul deja începuse. Omul de la pază îmi spunea că nu mai poate lăsa nici măcar un om să intre şi că putem să aşteptăm până ies următoarele patru persoane ca să poată intra două. Dar cine ar fi vrut să plece de la aşa manifestare totală de D-beat? Au ieşit vreo două persoane, cred, în câteva minute, iar omul de la poartă a fost foarte de gaşcă şi ne-a lăsat să intrăm într-un final. În faţa scenei din Het Patronnat se dezlănţuia cel mai dansant iad. Roadburn nu a avut niciodată aşa volum de moshing. Doar la Antisect, în urmă cu câţiva ani s-au mişcat un pic oamenii, dar la Disfear, toată lumea a stat cu picioarele pe tavan întreg concertul. A fost prima dată când am văzut ce poate face moştenirea Discharge la cel mai înalt nivel. Atitudinea lui Tompa instiga perfect la cel mai util tip de scandal, iar chitariştii Peterson şi Cederlund ne-au dus în cel mai frumos moment din anii ’70 şi ’80 cu temele şi solourile lor. Omul de la tobe s-a comportat de asemenea exemplar cu execuţia lui à la Motorhead. Cred că a fost cea mai marfă demnostraţie de punk şi heavy metal pe care am auzit-o pe viu până acum.

Frenezia albumului „Misanthropic Generation” s-a consumat live la viteză sporită lăsând totuşi cele mai fascinante valori ale hardcore-ului şi metal-ului suedez să se evidenţeze, adică cele mai date dracu’ riff-uri! Mai jos e un fragment video cu piesa „An Arrogant Breed”, din nou la calitate audio cam praf, dar n-aveam loc să-mi scot vreun mic pe-acolo. Oricum, ca să filmez asta m-am descotorosit de un capac de obiectiv şi de un alt accesoriu al camerei, dar nu mă plâng deloc, pentru că am aflat că cineva a pierdut la acelaşi show o lentilă de câteva mii de parai. Dar aia e! Nu poţi să mai fii bogat odată ce ai pătruns în lumea celor mai adevăraţi punkişti!
 
 
Cică oamenii au închis clubul Het Patronnat imediat după show, fiindcă n-au mai văzut niciodată aşa dezmăţ. Mi-am aprins o ţigară repede, repede şi am pornit către Green Room să-mi iau mult aşteptata porţie de synth wave mişto de la Carpenter Brut. Evident, nu era chiar aşa de uşor să intri la concert. Stăteam în apropierea intrării în sală şi vedeam că la balcon era un grup de persoane care purtau brăţări fosforescente în tot felul de culori. Mă gândeam că nu mai văzusem genul ăsta de podoabe de când treceam pe lângă locurile de desfăşurare ale celor mai explozive nunţi din Ferentari în anii ’90. După multă chinuială şi după ce m-am lipit de toate corpurile din univers, am intrat în Green Room şi am început să-i dau cu whiskey, de parcă nu erau destule motive să transpir. A fost cel mai călduros concert pe care l-am trăit în ultimii ani, cu cea mai mică cantitate de oxigen, dar a meritat. Carpenter Brut a venit pe scenă cu o chitară cu linii foarte exacte, cu un set de tobe în care snare-ul a fost asaltat cât să se producă o apocalipsă, cu sintetizator retro, cu sunet de toată frumuseţea, cu imagini din filme de acţine ori jocuri video... Deci, ce poate fi mai mişto? Nu prea era loc de mişcare la hituri ca „Turbo Killer” sau „She’s a Maniac”, dar nu era nimeni vinovat că numele Carpenter Brut a fost atât de apreciat, nume care nu a fost creat prin metode aleatorii, aşa că legătura cu electronica lui John Carpenter din filme şi din muzică există, cu siguranţă. Mi-ar plăcea aşadar să văd Carpenter Brut în Bucureşti, fiindcă îmi imaginez că nu ar fi aşa mare aglomeraţie, cât suficienţi oameni pentru distracţie. 

Am crezut că am leşinat când am ieşit din Green Room de la şocul că puteam să respir cum vreau, aşa că am zis să facă o scurtătură şi să mă liniştesc undeva. Scurtătura mea implica o trecere pe la main stage, unde Mysticum făcea ditamai show-ul, cu membrii căţăraţi pe nişte platforme foarte înalte care conţineau ecrane cu proiecţii abstracte şi monocrome. Era să nu mai rescunosc scena. Bineînteles că toată căţărarea asta ar fi fost mult mai dificilă dacă trupa avea un toboşar, dar nu era cazul. Înţeleg de ce zgomotosul album „Planet Satan” poate atrage atât de mult lume în vortextul acestui industrial black metal, dar nu fac parte dintre fanii acestei trupe, deci, în definitiv, sunt lucruri pe care totuşi nu le înţeleg. 

AfterBurner venea ca de obicei într-o zi de duminică, cu mai puţine concerte şi mai puţini oameni pe străzile principale din aria Roadburn. Toţi păreau leneşi şi cuminţi. Cheful meu de a mă îmbăta nu se diminuase deloc. M-am întâlnit cu prietenii nemţi de la Valborg care se aflau într-un turneu eurpean destul de bogat în date, alături de proaspăt înfiinţatul grup, Pillorian. Dacă nume ca Faal, Author & Punisher, Oxbow sau Temple ov BBV (adică Gnod & Radar Men From The Moon) nu m-au atras spre scene la o oră atât de înaintată în percepţia mea, deşi ultimul caz cred că a produs ceva spectaculos, am zis să fac o încercare cu Pallbearer la 013 după ghidarea unor prieteni. Acest nume mi-a apărut în cale destul de frecvent în ultimii ani, în special după lansarea albumului „Heartless”, dar cum n-am avut niciun disc cu acest logo prin casă, nici nu m-am preocupat în a-mi căpăta unul, n-am ştiu niciodată despre ce este vorba. Nu mă aşteptam ca Pallbearer să fie ceva atât de melodios, poate numele îmi inspira altceva. Pallbearer parcă ar fi o nouă formă inspirată de Katatonia, atât pe riff-uri cât şi pe linia de voce, în timp ce timbrul parcă ar veni mai degrabă din zona alternativ. N-a fost rău ce am auzit, dar nici nu m-a ţinut acolo până la sfârşit, aşa că m-am întors la cârciumă. Cred ca Kim a fost bucuros de acest concert.

 
Pallbearer © Kim Holm
 
Cei de la Valborg se întorseseră la Roadburn după câţiva ani şi i-am găsit la Green Room începând setlist-ul cu o super-surpriză, „Vampyr”. A fost prima dată când i-am auzit cântând ceva de pe „Romantic”, album de-a dreptul romantic, cu clapele acelea vrăjite, care i-au determinat să se folosească de back tracks la acest concert. Am fost pe lângă aceşti muzicieni cu mai multe ocazii, chiar şi pe drumuri, o dată într-un scurt turneu în ţară, altădată în Irlanda. I-am văzut în mai multe ipostaze, iar cu ultima cu ocazie mi-au demonstrat că adjectivele monstroase ieşite din scăpările lor doom şi heavy, cu tot felul de inserţii definite de influenţa lui Tom G. Warrior de natură foarte atrăgătoare nu se diminuează, ba din contră.

Albumul nou, „Endstrand”, de unde am auzit destule fragmente la show-ul cu pricina e ca un device generator de pustietate în ceea ce priveşte atmosfera pe care o degajă, însă live primează ritmul foarte precis, fără înflorituri şi riff-urile care nu-ţi dau pace, teme de chitară care se repetă până când ajung într-un anume punct al minţii umane, în care subiectul nu mai are control asupra sa pentru că de-acum aparţine muzicii. Dacă pe album sunt audibile o grămadă de efecte destul de expresive care pot contura o stare anume în funcţie de ceea ce caută ascultătorul, live nu mai e cale de întors şi se intră în lumea Valborg fără niciun comentariu. 
 
 
La main stage erau deja instalaţi norvegienii de la Ulver, care-şi prezentau noul release, „The Assassination of Julius Caesar”, album despre care s-a scris că ar aduce spiritul „Blood Inside” înapoi. Mi-ar fi plăcut… Discul din 2005 e o foarte bună coloană sonoră pentru un concediu la ospiciu, cel puţin la nivel imaginar. Însă pe noul material nu am găsit acel fel magic de a opera cu layer-ele care lega abstractul de concret atât de natural. Pe ultimul material am tot căutat un punct culminat pe care nu l-am găsit. Concertul, înfrumuseţat de lasere şi tot felul de geometrii, mi-a lăsat acelaşi sentiment. Era okay, cu starea aceea de rătăcire prin urban pe care o ştim de când Ulver s-a apucat de electronica, dar fără intensitate în percepţia mea.
 
Ulver © Kim Holm

Aici, Kim a folosit culori parcă mai turbate ca oriunde. Ăsta-i oraşul în care cei de la Ulver operează ca singuri arhitecţi, plin de culoare şi mişcari haotice ca în ilustraţiia de mai jos. Muzica lor construieşte lumea vizibilă, o lume care trăieşte doar atunci când toate luminile artificiale crează spectactol, când tot felul de localuri exotice te ademenesc… Concertul ăsta m-a făcut să mă simt ca şi când n-aş vrea să intru în niciun local.

Imediat după asta am fost să încerc să o văd pe Emma Ruth Rundle. Era singură cu chitara la Green Room. Vocea i se plimba pe parabole marcate de tot felul de greutăţi. Asta se înţelegea din liniile unor piese ca „Marked for Death”, „So Come”, „Real Big Sky”. Practic, n-am fost pentru nicio secundă în sală în timpul acestui concert. Era o aglomeraţie de nedescris, aşa că am ascultat muzica de undeva de dincolo de uşă. O grămadă de rockeri dădeau din cap pe ritmul dat de o acustică şi îşi căutau probabil nevoia de necaz. Muzica făcută de Emma Ruth Rundle e pretty touchy-feely, dar greu de pătruns în contexte ca astea, ai vrea să te poţi aşeza pe o podea, să stai liniştit, aşa cum îşi ţine artista vocea. Nu am putut să fac nici măcar o fotografie din cauza mulţimii, nici nu mă folosesc de auto-focus, în general, că doar aşa aş fi reuşit. Drept urmare, nicio amintire digitală de la acest concert pentru mine, ci doar sunetul de acustică „malformată” de efecte care fac lucrurile rigide. 
 
Urma sfârşitul… Cântaseră Sumac, Gong, Les Discrets, ACB of Caïna, Jaye Jayle, Sink, Turia, The Doomsday Kingdom, veneau apoi Stone in Egypt, MNHM, Pontiak care trebuie să fi fost interesant, Come to Grief, Inter Arma, Radar Men From the Moon, un nume atât de frumos, iar în postura de ultim cap de afiş se afla Pillorian, un soi de black metal ce nu mă atrage deloc. Pentru mine, cea mai totală încheiere posibilă avusese loc mai devreme la scena principală, cu Hypnopazūzu, colaborarea dintre figura legendară a lui David Tibet şi talentele fermecate ale lui Youth de la Killing Joke, renumit parcă mai mult pentru activităţile de producător de muzici semnate de coloşi ca Siouxsie and the Banshees, Marilyn Manson, The Cult etc. Cei doi au mai lucrat împreună la Current 93 acum mai bine de 20 de ani, iar în zilele noastre au venit cu acest album numit „Create Christ, Sailor Boy”, material ce transcende limitele noastre de ascultători profani care uităm frecvent să aplicăm câte un reset necesar minţilor. Albumul cu pricina activează butonul de reset fără să mai avem ceva de zis. E uşor să spui că show-ul de la Roadburn a suprins cu aranjamete psihedelice, dramatice, spaţiale, rituale cum nu se poate mai bine şi că vocea şi poezia lui Tibet au fost atât de expresive că parcă au ieşit din tavanul sălii şi s-au contopit cu norii. E uşor să te bucuri când îl vezi prima dată în viaţă pe Tibet după atâţia ani de visare. Dar e foarte greu să vorbeşti despre show-ul de la Roadburn şi să-l descrii aşa cum a fost. A fost ceva de dincolo, până şi proiecţiile care arătau ba texte, ba chestii organice arătau ca şi când ar fi fost asamblate de extratereşti. Tot la fel de simplu e să spun că Hypnopazūzu live a fost cel mai frumos lucru pe care l-am trăit când vine vorba de concerte. Dar e suficient? Cum aş putea şti? 
 

Tibet urcase pe scenă în costumul lui alb, cu pălărie cu boruri scurte şi desculţ… Avea şi o traistă de unde a scos o sticlă cu ceva vin, probabil, fără brand evident, poate fără brand deloc. Alături de Youth cu basul său transformat care umbla şi la synths, mai erau un violinist, alţi doi muzicieni cu clape şi efecte şi un toboşar cu gong în spate… Cu toţii au operat în cel mai monumental fel cu putinţă. Gnosticul ne-a cântat despre sexualitatea stelelor, adăugând ceva gesturi lascive care au adus zâmbete. Poate un om ca Tibet cu o profundă orientare către ezoterism găseşte sexualitatea ca pe un izvor de energii, aşa cum fac multe personaje cu atribute de guru, iar eu am găsit muzica cu pricina ca lipsită de sexualiate şi la fel şi lumea ilustrată prin aceste metode. În acelaşi timp, tot oamenii erau creatorii principali, deci cele lumeşti erau la locul lor… Asta se întâmplă în muzica Hypnopazūzu din ce m-a lăsat acest concert să pricep, se produce într-adevăr un echilibru între sacru şi profan, dar există ascultători care pur şi simplu se dezumanizează în prezenţa acestor simfonii şi toate textele despre lume funcţionează doar ca nişte poante spuse de cineva care nu trăieşte pe pământ, ci un pic mai departe. Cred că e cazul să mă opresc aici şi să continui să mă gândesc la „departe”. Îmi pare rău că Holm nu a venit la Hypnopazūzu, mi-ar fi plăcut să-i văd portretizările… Dar totul a fost după cum natura minţilor a dictat, deci, în chip autentic. Hypnopazūzu a fost apogeul acestui Roadburn pe care îl aşept cu drag să se întâmple la anul, aşa că dacă mai trăim în corpurile astea până atunci, găsim un alt prilej de fericire şi lipsă de judecată, toate întinse pe câteva zile. Dacă ne mai întâlnim cu David Tibet din nou, nu ştie nimeni, dar îmi doresc asta fără doar şi poate.
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: My Dying Bride, Valborg,

Data concert:  April 20, 2017  | 0 Comentarii  | 3197 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Roadburn 2017, expediţie în canion-paradis III (cu intervenţia lui Kim Holm)

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte