AGALLOCH - Ashes against the Grain

Intre noapte si zi, totul e posibil. Aici, in lumina murdara a amurgului, cenusiul te inconjoara linistit, stiind ca numai el e stapanul suprem, restul sunt doar tresariri palide ale …

Da, n-are absolut nici un sens ce scriu aici, si poate ca asa ar trebui sa arate cronica acestui album: cateva cuvinte insirate parca fara sens, avand logica doar pentru cel care le-a scris, sau, mai bine zis, le-a trait o data cu muzica.
Nu trebuie sa intelegeti ca totul e sumbru, ca cele 8 piese ale albumului iti iau mintile si nu ti le mai dau inapoi, aruncandu-te pe taramul disperarii. Departe de a fi un album extrem de depresiv, Ashes against the grain e o calatorie in imaginarul fiecaruia dintre noi, provocand senzatii extreme si, probabil, foarte diferite de la ascultator la ascultator si mai ales, de la moment la moment.

E indeajuns sa fii putin depresiv pentru a cauta fie intensificarea trairii de moment (This White Mountain on Which You Will Die, Fire Above, Ice Below, Our Fortress Is Burning... II - Bloodbirds), fie alungarea acesteia si revenirea la realitate (Falling Snow). Sau, poate ca doresti sa incepi o calatorie pe un taram fantastic, unde vei dicta cursul tuturor lucrurilor, si vei putea afirma cu tarie:

The god of man is a failure
And all of our shadows are ashes against the grain

Indiferent de categoria in care ii incadrati, asezati pe raftul cu Katatonia sau Opeth, sau chiar mostenind ceva de la In the woods, americanii de la Agalloch merita cu prisosinta un loc fruntas in topul acestui an, desigur, pe felia lor de muzica.
Nu exista urma de indoiala ca daca am incerca sa categorisim muzica lor am cadea in derizoriu, putand fi relativ exacti doar daca insiruim cel putin 6-7 stiluri muzicale, dar acest lucru deja e istorie, poate doar trupe ca Slayer & co mai pot fi incadrati strict intr-un stil anume, restul incearca sa isi creeaza un drum si o identitate proprie, desigur, dupa posibilitatile fiecaruia.

Iar posibilitatile nu lipsesc acestor 4 americani. Imi sta pe limba sa le zic gringos, dar, dupa ce m-am documentat putin, chitaristul John Haughm mi-a devenit chiar simpatic. Ca mai toti cei care canta un melanj personal intre zecile de stiluri muzicale inventate vreodata de omenire, mister Haughm nu mai are un interes atat de tare pentru metal, ascultand mai mult indie, si tot felul de muzica “dubioasa”. Dar, deja cu treaba asta cu metalistii care nu asculta metal acasa m-am cam obisnuit, si, desi nu pot afirma ca o inteleg in totalitate, o iau ca atare si trec mai departe. Mi s-a parut super amuzant cand i-a caracterizat pe Venom ca fiind “Beer drinking, base-minded rabble, icons of heavy metal idiocy...”.

Revenind la albumul nostru, baietii se joaca la greu cu sonoritati doom/gothic/ambiental/industrial/folk/dark, dovedind o lejeritate in a aborda orice stil din cele enumerate, avand pe album cateva rifuri care ma obsedeaza mult timp dupa ce ascult piesa respectiva (Our Fortress Is Burning... II – Bloodbirds, Falling Snow). Ramane sa decida fiecare ce piesa ii place si, mai ales, ce stare alege astazi pentru a-i fi indusa de Agalloch.

Am reusit sa scriu o gramada si sa nu zic mare lucru despre ei, sper ca macar v-am trezit curiozitatea si ca o sa le dati o sansa, fie cu acest album, fie cu precedentul The Mantle.

There has never been a silence like this before
There will never be an ode like this again

PS: Agalloch, departe de a insemna ceva ingrozitor, vine din greaca si reprezinta un anume tip de  lemn rasinos.

SkyDancer Nota: 9