TýR - By the Light of the Northern Star

Cam acum o saptamina, parca, era un baiat care comenta pe la orice cronica, exprimindu-si supararea ca "pe rahatu' asta de site nu se gaseste nimeni sa scrie despre ultimul Tyr, care e albumul anului, album de nota 11 , etc". Cum promo-ul isi astepta rindul printre celelalte la mine pe birou, m-a cuprins asa, o curiozitate mare, de-mi venea sa-l iau inaintea tuturor. Dar pe urma m-am abtinut, am zis, daca e asa grozav, n-o mai existe si n-o sa mai reziste nimic dupa el, asa ca mai bine le dau si celorlalte discuri o sansa, sa le ascult inainte. In sfirsit le-a venit rindul si feroezilor, adica astora de la Tyr, ca de-acolo sunt baietii care au scos acest strasnic album intitulat By the Light of the Northern Star. Adica, vedeti voi, un album care ne povesteste intimplari petrecute acolo unde straluceste mai tare Steaua Nordului, o stiti, aia dupa care navigau marinarii din vechime. M-am uitat putin pe Wikipedia, sa vad si eu cum pe la Tyr pe-acasa, si trebuie sa va spun ca situatia mi se pare destul de trista. In Feroe, temperatura medie, vara, nu sare de 11 grade (oare la ei se vind tricouri?), zilele insorite sunt rare, nu cresc copaci si-s foarte putine specii de animale, dintre care majoritatea-s foci. Va spun drept ca in asemenea conditii, eu unul m-as fi apucat de suicidal black metal, nu de viking, cum scrie in prezentarea trimisa de Napalm Records.

Nu stiu daca e de la conditiile de clima si mediu amintite mai sus, dar viking metalul flacailor de la Tyr pe acest disc nu e asa cum il stiam eu si banuiesc ca si voi. Ci e o combinatie de Hammerfall cu Corul Armatei. Mai mult decit atit, la o prima ascultare am ramas perplex, pentru ca nu prea am inteles ce se intimpla. Desi instrumentatia se invirte intr-o zona familiara - un power metal banal - armoniile chitarilor si liniile melodice ale vocilor (se cinta foarte putin altfel decit in cor) se succed dupa niste reguli bizare. Ce dracu fac astia? m-am intrebat. Fac urmatorul lucru: culeg melodii din folclorul lor si fac piese metalice din ele, fiind suparati, inca de la primul album, ca in anul 999 Sigmundur i-a zis lui Tr?ndur ? G?tu "ori te crestinezi, ori iti iau gitu". Suparare care de altfel, se poate lesne observa privind coperta discului de fata. Deci asta este cauza pentru care melodiile lor par atit de bizare la primul contact. Pentru ca la urmatorul, vai, parca eram alt om, sau parca el era alt album: am inceput sa fredonez refrenele, si chiar am incercat sa cint si who-ho-ho impreuna cu ei la piesa 4, numai ca la primele incercari ma incurcam mereu: nu stiam cind intra vocea, era alt ritm decit cel la care ma asteptam eu. Dar atit de molipsitoare sunt melodiile, incit am tot ascultat si am tot incercat, pina am inceput sa le invat, astfel incit acum sunt un adevarat maestru si pot sa fac who-ho-ho cu ei in perfecta sincronizare.

Ma gindesc ca ritmurile astea feroeze, prin faptul ca sunt neobisnuite pentru metal, pot fi considerate ca elemente de metal progresiv. Pe de alta parte, grosolania solourilor (majoritatea folosesc doar tapping si atit) si liniaritatea partiturii bateriei imi indeparteaza aceste ginduri. Oricum, ce e al lor, e al lor: eu n-am mai auzit pe vreounii sa cinte combinatia asta atit de bine. Albumul e ca o stinca feroeza: nu are balarii! Toate piesele sunt beton, de la cap la coada, coada fiind, de regula undeva intre patru si cinci minute. Nici prea multe, nici prea putine. Nu pot spune ca sunt catchy, pentru ca sunt de pe alta lume decit cea din care vine eticheta asta. Au un amestec ideal de stranietate, care incita intelectul (la modul: ia ma, cum ai zis ca vine chestia asta? stai mai ascult o data!), cantabilitate si entuziasm irezistibil de molipsitor (chiar cind cinta despre decimat si decapitat), care-l pot tine multa vreme in playlist pe repeat. Cel putin la mine asa a fost. Si nu e greu de inteles cum de pentru unii e deja albumul anului.

Klawz Nota: 9