PYRAMAZE - Contingent

 În prima parte a carierei sale, trupa daneză Pyramaze a fost o candidată serioasă la titlul de cea mai insipidă trupă de metal melodic din lume. Îmi amintesc că era o vreme când se bătea de la egal la egal cu germanii Symphorce și, cei care au suferit ascultând fie și doar o jumătate de album Symphorce, știu că asta nu e puțin lucru. Dar iată că răbdarea și perseverența le-a fost răsplătită băieților de la Pyramaze, în 2006, când vocalistul Lance King (ex Balance of Power) i-a părăsit. A fost înlocuit pentru scurt timp de Matt Barlow (Iced Earth), însă lucrurile au început cu adevărat să se miște abia după ce și-au pierdut basistul dar mai ales chitaristul, Michael Kammeyer, care era principalul vinovat de compunerea pieselor. Cei doi au fost înlocuiți de Jacob Hansen, care pe lângă că e și chitarist și basist, mai e și producător. Dacă în momentul ăsta trece pe lânga voi colegul de cameră sau de birou, sau chiar șeful, și va atrage atenția că Jacob Hansen aplicase, între 2006 și 2011, același modus operandi cu o altă trupă daneză, Anubis Gate, veți înțelege de ce zic că asemănările nu sunt întâmplătoare. Asta dacă ați ascultat Anubis Gate. Dacă nu, trebuie să mă credeți pe cuvânt. Revenind, ca să încheiem, tot în 2011 Pyramaze îl  găsește și pe vocalistul Terje Haroy și Contingent este deja al doilea album în această nouă componență. 
 Cred că nu greșesc chiar foarte tare dacă zic că nu prea mai e legătură între Pyramaze de pe Legend of the Bone Carver (2006) și Pyramaze de pe Contingent. Stilistic, cele două albume nu sunt foarte diferite, Contingent e mai progressive și cu un sunet mult mai modern (dar și mai aglomerat, din păcate). Diferența uriașă e însă evidentă în ceea ce privește calitatea și diversitatea compozițiilor. 
 Contingent e un album conceptual, care, pe fondul unei povești distopice, ne pune tot felul de întrebări despre cine suntem noi. de unde venim și (Niculae), unde mergem noi, domnule? Ar fi fost scuza ideală să strecoare în playlist câteva fillere, dar nu a fost nevoie. Discul nu are timpi morți și nu mi s-a întâmplat să vreau să sar peste vreo piesă, chiar dacă, inevitabil sunt unele care ies în evidența, mai ales cele construite în jurul temelor de clapă (Star Men, Heir Apparent). De atfel, clapele părăsesc în mod constant poziția de instrument adițional la care sunt în general condamnate în metalul melodic. Nu se limitează la a susține chitările în dezvoltarea pieselor, ci au o contribuție care se aude foarte clar pe lângă riffuri și se face remarcată în câteva solouri (Kingdom of Solace, 20 Seconds Century). E și cel puțin un duel clapă/chitară cum auzeam pe timpuri la Malmsteen. Câștigătorul întrecerii e până la urmă ascultătorul, pentru că nici chitarele nu sunt banale, chiar dacă nu epatează; totuși, solourile ar fi putut fi mai lungi (sau am ascultat eu prea mult Dream Theater) și tonul ar fi putut fi mai murdar (sau am ascultat eu prea mult Unleashed). Dar albumul e atât de melodic încât până la urmă încep să fredonez și nu mai comentez.

Klawz Nota: 8