ZERO HOUR - Dark Deceiver

MONKEY@: Astia incearca sa fie si ei show-off dar nu prea au cu ce, ca nu le iese nimic expresiv. Ii mai salveaza vocalul, dar doar uneori. Bucatelele alea foarte scurte de sunete, si asa injumatatite, ce altii le numesc ruperi de ritm, ar trebui sa dea senzatia de ritmat, dar ritm pentru ce? Nu reusesc sa faca expresiv si interesant de urmarit nimic din ce vor sa comunice. Mie mi-a scos fire albe clipoceala asta. Nota 6 si doar pentru vocal.

DRAGONUL ROZ: Pot sa zic ca Dark Deceiver ca este cel mai matur album al lor dupa capodopera The Towers of Avarice. Vocea lui Chris Salinas fie calma, fie in forta cu niste acute foarte dramatice, te face sa treci prin stari diferite datorita pasiunii cu care canta, reusind sa transpuna ascultatorul in lumea intregului album. Au pastrat aceleasi compozitii complexe, dar noutatea consta in stropul de agresivitate in riffuri si voce, adaugat de baieti pentru a “condimenta” putin sound-ul. La prima vedere albumul pare liniar, dar daca il asculti de mai multe ori poti sa observi cat de complex e de fapt.

Eu ii dau nota 10 deoarece abia pe albumul asta Chris l-a inlocuit cu adevarat pe fostul vocalist...

JUDASRISING: I-am respectat mereu pe Zero Hour ca fiind una din putinele trupe de progressive metal actuale care nu incearca sa sune ca Dream Theater si care chiar pare sa isi aduca aminte ce inseamna cu adevarat cuvantul “progresiv”. Si i-am mai respectat si pentru faptul ca tehnicitatea extrema cu care isi impaneaza fratii Tipton albumele a fost mereu dublata de grija pentru compozitii, intotdeauna scop in sine si nu vehicul spre vreun nicaieri narcisistic.

Asa ca-s bucuros sa raportez ca nimic nu s-a schimbat odata cu aparitia lui Dark Deceiver, al 6-lea album de studio al americanilor. Dimpotriva. Dark Deceiver ne prezinta un fel de Zero Hour pe steroizi, in care complexitatea aranjamentelor e insotita de o furie in riff cum rar am vazut in stilul asta. N-o sa intru in detalii tehnice (pentru ca-s prea multe), o sa mentionez doar ce m-a impresionat: riffingul greu si variat, vocea lui Salinas, care abia acum pare acasa in trupa asta si care pe alocuri se apropie delicios de tare de Geoff Tate, si liniile de bas ale lui Troy Tipton, intotdeauna audibile si intotdeauna interesante.

Singurele motive pentru care nu dau nota maxima sunt vocea de copil enervanta care apare pe ici si colo, instrumentala de inchidere care nu-mi spune nimic si faptul ca e prea scurt. Nota 9.

CHAINSAW SLAUGHTER: Zero Hour mi-au placut de la Towers Of Avarice si pe Metamorphosis au fost acceptabili (cu piesa titlu care alcatuia un mic concept in 'interiorul' albumului), dar se pare ca pe ultimul album au inceput sa o ia pe aratura. Dark Deceiver, din punct de vedere instrumental este un album puternic jarzombekian influentat, insa se scalda in stereotipie. Sunt cu siguranta multe riff-uri pe album care se repeta, si asta nu ca ar fi vreo "semnatura" a trupei. Fiecare piesa incepe cu riff-uri care se repeta ostentativ intr-un mod stresant. Nu exista climax-uri, break-uri instrumentale, groove etc. Albumul este plat.

Nu cred ca ar trebui confundata productia sunetului care e zid, cu agresivitatea. In afara de piesa titlu si Passion For Words nu mi se pare un album agresiv.

Mixajul vocilor pe albumul asta este redundant si prost facut pentru disponibilitatile tehnologice de acum. Notele joase nu se aud mai deloc, partile inalte sunt mixate, voci soptite, coruri, voci auzite ca prin microfon/statie, "vocea de copil " (vorba lui JudasRising) - o aglomerare inutila, care da nu da expresivitate deloc album, ba mai mult il face insuportabil. Cu toate acestea cele mai "bune" parti vocale de pe album sunt in piesele The Power To Believe, Dark Deceiver si The Temple Within.

Sfarsitul albumului este inexplicabil, parca au Parkinson. In general sfarsitul pieselor e prelungit prin aceeasi repetare, iar piesa Lies, ca sunet e ciudata fata de restul albumului. Nu a observat nimeni asta? cred ca e filler. Nota: 7

HELL9LEVEL: Dupa a doua ascultare, incep sa se cristalizeze cateva chestii pe aici, desi cel mai corect ar fi spus 'sa se recristalizeze'. Zic asta deoarece albumul pare sa fie facut din bucati, dar chiar si asa rezultatul denota abilitatea membrilor de a lucra cu paternuri, ceva in genul asezarii bijuteriilor in montura. Pe larg, nu am intalnit nici macar o singura succesiune de note care sa nu-mi sune cunoscut, iar la cat de putin Zero Hour am ascultat eu, e clar ca sursa e in alta parte. A zis si Judas Rising mai sus ca vocea aduce uneori a Tate. Imi permit sa extind, afirmand ca influenta respectiva in voce, e destul de consistenta si fidela incat sa poata inlocui afirmatia ca Salinas e Halford wannabe.

De asemenea, influentele Queensryche, din punctul meu de vedere, nu se limiteaza la voce, existand pasaje intregi care ne trimit la Promised Land. Sa luam de exemplu piesa Inner Spirit: din punctul meu de vedere, evident grosso-modo, e un fel de hibrid intre genurile abordate pe albumul semnat Queensryche mai-sus-numit si Politics of Ecstasy-ul lui Nevermore. Aceeasi impresie si pentru Ressurection, dar cu specificatia ca instrumentatia, ca dealtfel pe majoritatea albumului, trage spre techno-death-ul practicat pe la inceputul deceniului trecut de trupe ca Sadus, Cynic si nu in ultimul rand la Atheist. Dealtfel, senzatia pregnanta pe care am simtit-o pe tot parcursul ascultarilor, m-a trimis constant cu gandul la trupele amintite mai sus, cu rezerva ca, asa cum s-a punctat si de catre antescriitorii mei, anumite franturi par sa joace rolul leit-motiv-ului obsesiv, pe care de regula il gasim la trupe de “Dream Theater wannabe”.

Pe scurt, albumul, desi tributar mai mult decat masiv, castiga, cum am mai spus, prin acuratetea si precizia cu care sunt facute monturile. Nu ma pot abtine sa nu aduc aminte de un Warrel Dane sau Geof Tate la voce, primul mai de graba ca maniera decat ca voce in sine, iar al doilea ca tatic cu test de paternitate in regula, de un DiGiorgio sau Choy, de un Carson sau Gobel. Dintre toate relele pe care mi le-am inchipuit din ascultarea preliminara de pe myspace, se pare ca nu a ramas decat unul: bateria - saraca si seaca, chiar daca extrem de corecta, in tandem tot timpul si cu contratimpi mai mult decat clasici se rezerva la valoarea de metronom si atat.
Sunt multumit de timpul acordat ascultarii, sunt multumit de senzatiile castigate, dar nu pot da mai mult de 8, pe motiv ca, ma repet, baietii nu sunt singurii care canta pe acest album.

VOX FORUMI Nota: 8