VENOM - Fallen Angels

E o senzatie deosebita sa te afli in mijlocul unei piete vieneze de iarna, iar din casti, Cronos sa iti urle in urechi ragusit: “Hail, Satanas!” Daca ti se intampla asta, ai doua variante: 1. sa te concentrezi mai departe pe paharul de vin fiert si/sau turta dulce/carnatul din mana, incercand sa intri cat mai repede in atmosfera de Craciun sau 2. sa iti dedici atentia noului album Venom. Si cum pana la Craciun mai e timp, eu am ales varianta 2 si nu am regretat.

Fallen Angels este o excurise in timp, pe vremea cand metalul se asculta live, cu pumnii in aer si cu berea in nas, nu la casti, in fata calculatorului, jucand nu-stiu-ce joc de strategie. Este o intoarcere in anii in care trupele urlau “Lua-v-ar dracu!” pentru lipsa de slujbe, viitor si bani si nu se complicau in acorduri progressive, math, post metal sau cum s-or mai numi ele saptamana asta, elitiste si atat de indepartate de spiritul original rock’n’roll. Nu in ultimul rand, Fallen Angels este produsul unei trupe credincioase manifestului artistic initial, care, chiar si dupa 30 de ani, suna ca si cum inca nu ar sti sa cante prea bine la propriile instrumente. Pentru ca, pornind de la look-ul Priest, show-ul Kiss, versurile intunecate Sabbath si sunetul brutal Motorhead, Venom si-au dezvoltat propria identitate – apropo de influente si de cum unele trupe reusesc sa le combine si sa le transforme in ceva nou, pe cand altele raman doar la statutul de imitatori. Ba mai mult, au inspirat aparitia unui intreg sub-gen al metalului, dominat acum, din pacate, de personaje fara simtul umorului, care au prelungit show-ul de pe scena in strada.

Pentru toate acestea, Venom face parte dintre putinele trupe care au dreptul sa scoata acelasi album o data la cativa ani.

Fallen Angels are tot ce ti-a placut vreodata la Venom. E destul de greu sa pui in evidenta cateva piese anume pentru ca albumul este bine inchegat, iar toate bucatile au ceva ce te tine atent. De exemplu, Hammerhead este un bun inceput, pentru ca te striveste cu ritmul sau apasat, Pedal to the Metal seamana a Motorhead, iar Lap of the Gods pare compusa in plina perioada NWOBHM, la fel ca Hail Satanas. Daca Sin are multe ruperi de ritm surprinzatoare, Punk’s Not Dead te duce direct catre radacinile trupei, cu un mesaj cat se poate de clar: “Punk’s not dead, it never died / You can’t kill a way of life / It doesn’t matter about your age / It’s how you feel, it’s not a phase!”. Piesa titlu incheie albumul in aceeasi nota cu Hammerhead, dar pana si cele 2 bucati bonus merita din plin sa faca parte de pe album. Un singur minus vad la Fallen Angels si anume ca este un pic prea lung. As fi preferat un album mai condesat, ceva sub 40 minute, pentru ca agresiunea inmagazinata in el sa aiba un impact si mai puternic.

Nu stiu ce efect are Venom asupra ascultatorilor de metal extrem din 2011, pentru ca nu fac parte din aceasta categorie. Pentru mine, Fallen Angels suna, pur si simplu,  a metal clasic si asta imi place!

Gedi Nota: 9.5