VOYAGER - Ghost Mile

 Voyager au ajuns în acel moment al carierei lor în care nu mai e nevoie să-i prezint sau să explic de ce am ales să scriu despre ei. După 17 ani și 6 albume, australienii călători și-au găsit, în sfârșit, locul pe hartă. Dacă dau un google cu « Voyager Ghost Mile » sunt năpădit de recenzii, majoritatea favorabile. Și ce te poate consacra mai plenar decât o recenzie pe AngryMetalGuy? Trei recenzii pe AngryMetalGuy! Până și Sake, acest ex-corifeu al tavalugului întunecat, s-a convins de valoarea trupei Voyager. A scris de Ghost Mile până și proto-hipsterul Manelesux pe oficiosul său, The Deleted Scenes. Deci nu mai e nevoie să vă spun eu cine este Voyager.  
 Așa că o să sar direct la Ghost Mile, acest album chintesențial Voyager. Albumul spre care tinde toată discografia lor și care definitivează acest stil pe care l-au inventat, să îi zicem pop-djent. Sau djent-pop. Sau djenty-Type o’Negative-featuring-Morten Harket-metal. Mă rog, știți voi, încă nu i s-a găsit nume. Pe albumul ăsta, acest stil necunoscut, acest OZN, (ca să mai fac o referire isteață la numele grupului), e foarte coerent, cursiv și prin urmare, convingător.  
 Nu știu ce ar putea să-i facă să sune mai bine de atât. Sper că știu ei. Poate să-l facă mai accesibil. Când am ascultat primele piese lansate ca single pe youtube (Misery Is Only Company, Ascension și Ghost Mile), am fost un pic dezamăgit. Da, sunau bine, dar nu aveau impactul unui Breaking Down sau Hyperventilating. Era poate și pentru că nu mai aveau efectul surpriză, știam deja ce poate Voyager. Dar mai ales era pentru că Ghost Mile nu are hituri evidente, ci te invită și, până la urmă, te convinge să îl asculți de la un capăt la altul. De la primele acorduri din Ascension, induce o stare localizată imprecis, undeva între somn și veghe, aerul devine cețos, ca după o anestezie neterminată; o clapă, o chitară și un efect chorus și gata te-au sedat. Și dacă nu intervine vreo situație de urgență, nu știu ceva ca de exemplu o pană de curent sau să-ți smulgi singur din greșeală căștile din urechi, când te întorci, că ai obosit stând pe spate de când asculți, nici că te mai oprești din ascultat.
 Uneori mi se pare prea complex. Unele ritmuri sunt de-a dreptul imposibile (de ex. Lifeline, tributul Type o’Negative de pe albumul ăsta, că pe fiecare album e câte unul); dar tocmai de aceea devin cu atât mai incitante. Alteori aș fi vrut să fie mai melodic. Dar ajung la What a Wonderful Day care depășește orice limită a dulcegăriei și nu îi este absolut deloc rușine, pentru că e atât de naturală, și pentru că versurile sunt ca un zâmbet amar; și îmi dau seama că mai melodic de atât nu se poate.
 Pe o scenă dominată de imitatori și auto-imitatori, Voyager îndrăznesc să urmeze o altă cale. "…the dreamers keep the dark alive…"
 

Klawz Nota: 10