THE AGONIST - Lullabies For the Dormant Mind

   The Agonist sunt o descoperire recenta, prietenul Bogdan (Admin) tinand sa imi prezinte ceva "tare". Ce-i drept, un death-core cu ceva prog, dar si goth, heavy sau black, are darul de a trezi interesul. Mai ales daca avem de a face cu o "female fronted band" (cum s-a impamantenit sintagma), si mai ales daca domnisoara in cauza e nu numai foarte simpatica dar si capabila sa faca orice de la un growl dement la voce de soprana, atunci interesul creste exponential. Pana la un punct, si anume cel in care incepi sa asculti albumul.
   Am inceput insa cu produsul de debut al canadienilor, Once Only Imagined, o realizare destul de ciudata, cu multe idei bune, dar destul de nereusit puse in practica. Interesant, dar obositor si fara prea multa memorabilitate (da, stiu ca am un fix ca piesele trebuie sa poate fi tinute minte de ascultatori, cat de cat macar, dar chiar cred ca asta e un atu muzical important indiferent ca vorbim de blues, heavy sau death metal). Ei bine, Lullabies For the Dormant Mind sta ceva mai bine in picioare. Mult mai bine pe ansamblu, chiar daca anteriorul album avea 1-2 piese foarte bune.
   "Nightwish vs. Arch Enemy" ar fi cea mai simplista descriere a ceea ce se aude pe acest album. Simplista nu numai pentru ca se refera doar la 2 trupe cu voce feminina, ci si pentru ca stilistic, albumul e ceva mai complex decat ale celor doua trupe mentionate. Mai complex nu-l face neaparat mai bun, dar cu siguranta il face mai putin balansat si mai putin "catchy". Combinatia de metal simfonic cu tenta heavy-goth (si un pic black pe alocuri) cu un death metal foarte agresiv si sincopat nu-i rea deloc. Insa are si niste probleme. Prima si cea mai importanta e ca partile melodice sunt subtirele. Refrenele mai simple merg cu mai merg, dar cele cu tenta simfonica sunt aglomerate si lipsite de stralucire.
   Partile brutale merg si ele, cateva riff-uri si sincope sunt foarte interesante, dar inca nu au darul sa iti ia ochii, iar sectia ritmica e inconstanta si ea, fie absolut fantastica, fie moale si lipsita de imaginatie.
    Combinatia dinte stiluri ramane pana la urma esenta albumului in egala masura in care vedeta este micuta Alissa White-Gluz, care demonstreaza calitati deosebite atat cu voce clean, inalta, cat si cu tipete si growl-uri. Insa chiar si secondata de basistul Chriss Kells, sunt convins ca Alissa are ceva dificultati in a-si executa toate aranjamentele live. Pe de alta parte, avem parte de lipsuri similare in aprtea vocala ca si la instrumentatie: momentele de clean n-au linii melodice deosebite iar cele de growl sunt foarte aglomerate.
    Pe ansamblu, ideea si conceptul nu-s rele deloc, iar marketingul creat in jurul polivalentei vocaliste are darul de a da trupei un mare avant. Le lipseste o oarecare clarviziune in compozitie, dar potential exista, tehnica exista, casa de discuri puternica exista si ea, deci viitor exista. Insa e nevoie de mai mult decat doar de un concept bun pana in elita metalului.

Cynyc Nota: 8.5