METALLICA - Lulu

Lulu
FORMAT: CD
DATA APARITIEI: 31.10.2011
CASA DE DISCURI: Universal Music
 
5.3
NOTA METALFAN:
3
3
3
3
3
3
3
3
3
3
 
4.9
NOTEAZA ALBUM: 37 voturi

Top 2011: #360
Metallica more
Componenta:
James Hetfield - voce, chitara
Kirk Hammet - chitara
Robert Trujillo - bas
Lars Urlich - tobe

Invitat:
Lou Reed - voce, chitara
TRACKLIST:

Disc I01. Brandenburg Gate02. The View03. Pumping Blood04. Mistress Dread05. Iced Honey06. Cheat on MeDisc II01. Frustration02. Little Dog03. Dragon04. Junior Dad
Iata ca dupa foarte multi ani a venit si acea clipa care ma pune in situatia de a asculta in intregime un album Metallica. Si ce moment glorios mi-am ales!!! Lulu!!! De fapt, aceasta “minunata” idee de a-mi da spre ascultare acest album, ca apoi sa dau si cu condeiul peste paginile Metalfan-ului, i-a apartinut in totalitate lui Klawz. Totusi, nu acest lucru a fost marea problema, ci faptul ca ani de zile am reusit sa sar cu tact peste Load, Reload, St. Anger si Death Magnetic (niste discuri cat de cat ok, din cele cateva piese auzite), dar in schimb nu am reusit sa scap de Lulu, desi am incercat sa ma fofilez cat se poate de mult.

Ca sa va faceti asa o idee despre muzica lu’ Lulu, cei de la Metallica practic isi acordeaza sculele pe toata durata acestui album, in timp ce rolul marelui Lou Reed este acela de a vorbi peste sunetele produse de instrumentele celor patru metallisti. Desigur, din cand in cand mai este acompaniat si de James Hetfield, fara a exista totusi vreo diferenta notabila intre cei doi. Ca sa fiu mai exact, Lou Reed mi se pare o copie extrem de neinspirata a lui Vexxatu Vexx (pentru cei ce au mai ascultat si un pic de hip-hop), in sensul ca omul nu isi interpreteaza acele versuri pe note muzicale, ci pur si simplu le vorbeste, fara a avea insa vreo rima, sau vreo legatura cu lirica. Fiindca tot veni vorba de asta, mereu m-am intrebat cum ar fi sunat o colaborare dintre o trupa de metal si unul dintre rapperii din undergroundul romanesc: Deceneu, Piele sau Vexxatu. Cred ca acelasi lucru l-a gandit James Hetfield, dar uite ca din pacate nu a nimerit-o deloc cu Lou Reed.

Cei de la Metallica, vazand ce mizerie de muzica au reusit sa scoata, au declarat in cele din urma ca acest disc nu este unul oficial Metallica, si ca de fapt ei sunt invitatii lui Lou Reed, pasandu-i, practic, reponsabilitatea esecului. Cu alte cuvinte “pe Lou Reed trebuie sa il injurati, nu pe noi”. Bun, dar atunci de ce apare si numele de Metallica acolo? De exemplu, cei de la Rage Against the Machine in momentul in care si-au schimbat stilul (dar si vocalul), au scos albume sub un alt nume, lasand Rage Against the Machine-ul intact si nepatat. Bine, intre noi fie vorba, spre deosebire de acest caz unic dintre Metallica si Lou Reed, nu s-ar fi suparat absolut nimeni daca cele trei discuri Audioslave ar fi iesit sub numele de Rage Against the Machine, dar asta este totusi o alta poveste. Revenind la Lulu… DA, este un album Metallica, oricat de mult ar vrea trupetii sa se debaraseze de aceasta rusine in care s-au afundat. Plus ca Lulu este acel tip de album care atunci cand ia sfarsit, ai tendinta imediata de a te apuca de ascultat manele de jale si de dor, oricat de suparat ai fi ca rocker, oricat de mare ai avea pleata, oricat de grei ti-ar fi bocancii, si oricat de multa piele tintuita ai avea pe tine.

Apropo de manele, atunci cand ma gandesc la preluarile facute dupa Rihanna si Jennifer Lopez de catre Adrian Minune, imi dau seama ca sunt sanse enorm de mari ca regele neincoronat al curentului muzical mai sus amintit sa faca o preluare si dupa acest Lulu. Si nu asta ar fi partea nasoala, ci faptul ca acea preluare ar suna infinit mai bine decat originalul. Sa vezi pe urma cum apar metalistii la rockoteca, imbracati cu pantalon de in, camasa creponata cu dragon aurit pe spate, si pantofi cu botul ascutit de culoare alba, dand din buric la unison pe Master of Puppets sau Creeping Death.

Nu stiu daca as putea sa recomand cuiva sa asculte acest disc, deoarece ar insemna sa il am pe constiinta o viata intreaga. Mai degraba as putea sa recomand albumul “Ce perversa e lumea si rea” apartinand lui Nicolae Guta, fiindca exista o vorba din mosi stramosi care spune ca “din doua rele, alege-o pe-aia mai mica”.

PS: Ca si Lulu, aceasta recenzie este un pamflet, si trebuie tratata ca atare.

Fantotzii more Nota: 5


In mod sigur, Lulu este primul album caruia ii fac recenzia fara sa-l fi ascultat pana la capat cu foarte mare atentie. Si asta pentru ca nu a trebuit sa suport cele 10 piese mult prea lungi pentru a-mi da seama ce a vrut sa fie Lulu si de ce a iesit asa de prost.

Lulu este un experiment si trebuie privit ca atare. In cafenelele in care, scriitorii generatiei beat din America anilor ’50, beau, scriau si se drogau, rejectand societatea de consum nascanda – imporvizatiile de tot felul erau la ele acasa: printre altele, se citeau versuri mai mult sau mai putin inspirate, pe acorduri ad-hoc de chitara si uite-asa, dintr-o astfel de cafenea din Greenwich Village, New York, au pornit, peste cativa ani, Dylan sau Joan Baez. Eu cred ca acesta este spiritul pe care a vrut sa il surprinda Lulu. Este o dorinta fireasca pentru New York-ezul Lou Reed, poetul urban al drogatilor, travestitilor, al deprimatilor suicidari si, in general, al tuturor lucrurilor socante de pe lumea asta. Pentru cine este cat de cat familiarizat cu muzica Velvet Underground sau cu albumele lui Lou Reed din anii ’70, pentru cine a ascultat macar de cateva ori "Heroin", "Sweet Jane”, "Venus in Furs", "All Tomorrow's Parties” sau “Walk on the Wild Side”, albumul Lulu incepe sa aiba cat de cat sens. De data aceasta, Lou a ales ca sursa de inspiratie o opera expresionista germana de la inceputul secolului trecut, lucru destul de riscant, avand in vedere ca potentialul de soc al scrierii respective a fost mult atenuat de cei 100 de ani care au trecut de la publicarea ei. Iar ca trupa de acompaniament, Lou Reed a ales o gasca de multimilionari din California, aflati in cautarea inspiratiei si credibilitatii demult pierdute. Si, de aici, totul a luat-o razna.

De ce a iesit asa de prost? In primul rand, pentru ca Metallica se potriveste in acest experiment precum un elefant in magazinul de portelanuri, ca sa reiau o celebra zicala. Proiectul asta ar fi venit ca o manusa unora ca Sonic Youth, care canta asa de vreo 30 de ani si care, in 2000, chiar au scos un album (NYC Ghosts & Flowers) inspirat de scrierile lui Allen Ginsberg si avand pe coperta un desen de William Burroughs. Si care, pe de-asupra, mai sunt si din New York (tot repet numele orasului asta pentru ca el este mai mult decat un oras cu zgarie nori, este si un centru de cultura, o comunitate boema, este, pur si simplu, o stare de spirit). Sau poate s-ar fi potrivit unor Marilyn Manson sau Billy Corgan, obsedati de ani buni de teme intunecate, bolnave si decadente, precum cele din Lulu. Din pacate, riff-urile, sa zicem, thrash, ale celor de la Metallica, nu au nimic in comun cu versurile recitate de Lou Reed, cu tema inceputului de secol XX, nu reusesc sa transmita vreo senzatie de experiment avant-gardist, ci doar de lucru neterminat, pe parcursul unor piese exagerat de lungi si plictisitoare. Chiar daca nu imi plac intotdeauna rezultatele, apreciez dorinta lui Hetfield & co de a experimenta, de a incerca sa vina si cu altceva, pentru ca-mi dau seama ca nu vor mai scoate niciodata un album precum primele patru, pentru ca nu mai pot, timpul trece, oamenii se schimba, nici noi nu mai suntem la liceu si nici ei nu mai au 25 de ani. Dar, de data asta, din pacate, experimentul a esuat complet.

In al doilea rand, este vorba de vocea lui Lou Reed, care nu a fost niciodata un mare vocalist - si nici nu trebuia sa fie, el continuand linia lui Dylan si Hendrix, unde mesajul e mai important decat vocea cu care este transmis. Insa vocea lui este acum neasteptat de imbatranita si, uneori, suna ridicol, ca o vaicareala fara sens – asculta Mistress Dread, de exemplu. Iata ca, din pacate, Lou Reed nu a imbatranit frumos precum Iggy Pop, care a scos anul trecut un album cat se poate de decent, inspirat de un roman al lui Michel Houellebecq, in care canta chiar si in franceza, cu aceeasi voce grava cu care urla “I wanna be your dog” acum 40 de ani. Probabil, e o chestie legata de drogurile folosite de fiecare!

Ma opresc aici. Versuri depasite, recitate cu o voce obosita, pe o muzica nepotrivita, cam asta ar fi, pe scurt, Lulu. Un proiect neinspirat, in ciuda faptului ca ideea de baza nu e nici noua, nici rea.

Gedi more Nota: 5


Metallica este fara indoiala unul dintre cele mai importante nume ale scenei metal din toate timpurile. Nimeni nu poate contesta asta, iar marturie stau discurile trupei din anii '80, fie ca vorbim de Kill'em All (1983), Ride the Lightning (1984), Master of Puppets (1986) sau ...And Justice for All (1988). Iar pe langa toate astea nu putem trece cu vederea The Black Album din 1991. Dar chiar daca discurile astea sunt undeva sus pe un piedestal al thrash metal-ului, Metallica se incapataneaza sa experimenteze de foarte multi ani, cam 20 la numar. Si tot experimenteaza, mai bine sau mai putin bine, depinde cu ce anume se face comparatia. Este greu de spus, pentru ca, desi multa lume contesta discurile trupei din anii '90, inclin sa cred ca multi ar mai vrea sa auda un Load (1996) sau un ReLoad (1997), in detimentrul lui Lulu (2011). De excelentul Garage Inc. (1998), nici nu mai vorbesc, pentru ca daca iti place metalul, nu ai cum sa treci peste colectia asta de cover-uri plina cu nume ce sunt demne de tot respectul oricarui ascultator de metal, fie ca vorbim despre Black Sabbath, Mercyful Fate sau Motorhead. Cu St. Anger (2003), au cam dat-o in bara, trebuie sa recunoastem, dar la fel, au incercat altceva. Anii au trecut, si Metallica au iesit la atac cu Death Magnetic (2008), care, chiar daca a beneficiat si el de critici din partea fanilor, este de departe cel mai important disc lansat de trupa in multi, multi ani...

Si iata ca am ajuns la Lulu. Am ascultat si am tot ascultat discul asta, l-am intors pe toate partile si m-am abtinut sa dau un verdict clar fata de el. Am vrut sa-l inteleg cat mai bine si abia apoi sa-mi formez o opinie clara. Ei bine, Metallica suna al naibii de bine, sau bine daca vreti si sunteti un pic mai acizi. Ceea ce nu suna ok si nu este deloc pe gustul fanilor trupei este Lou Reed. Chiar daca Lou Reed are in spate multi ani de muzica, multi ani de experienta, pur si simplu nu merge in combinatia cu Metallica. Este ca si cum Black Flag s-ar fi gandit sa inregistreze un disc cu Leonard Cohen. Pur si simplu nu merge. Dar totusi mi-a placut ceva la Lulu. M-a facut sa inteleg ca Metallica, chiar si atunci cand nu vor, sau cand vor sa incerce altceva, tot au thrash metal-ul la ei, il au in sange, au riff-urile alea taioase pe care le iubim cu totii, au chiar si ceva blues/hard rock ce suna binisor si arata ca nu au trecut anii peste ei degeaba. Stiu ca multi vor spune ca discul nu este unul reusit, si chiar asa este in mare parte, insa incercati sa nu priviti discul ca un album Metallica sau ca un album Lou Reed, ci ca pe un disc Lou Reed & Metallica, pentru ca pana la urma asta este si asa este cel mai cinstit. Nu ar fi deloc corect sa aruncam vina doar intr-o singura directie. Metallica daca ar fi inregistrat singuri discul asta sunt sigur ca ar fi fost unul dintre cele mai solide albume ale lor, dar au optat pentru o colaborare cu Lou Reed si lucrurile nu au iesit asa cum a trebuit. Daca ii separi pe Lou Reed de Metallica si incerci sa asculti separat bucatile fiecaruia, suna destul de bine, de corect, dar din pacate sunt impreuna pe acest disc si asa va ramane albumul, asta daca nu cumva se gandesc sa-l re-inregistreze asa cum a facut si vocalistul grupului Soundgarden, Chris Cornell, cand a vazut ca a dat-o in bara lansand un disc pop rock/R&B (de Scream din 2009 zic). La primele ascultari pur si simplu mi s-a parut ca totul este o gluma, ca si cum Beavis & Butt-head ar fredona si ar comenta nu stiu ce piesa de la TV. De exemplu Brandenburg Gate luata ca un intreg mi-a lasat cel mai mult impresia asta, m-a trimis instant cu gandul la cele  doua personaje ale lui Mike Judge facand bascalie de varianta la Knockin' on Heaven's Door a celor de la Guns N'Roses. Dar am ascultat si am ajuns la o singura concluzie: oricat de mult ar fi acuzati Metallica ca au facut discul asta pentru bani, vanzarile nu arata deloc asta, nu arata deloc asta pentru ca in prima saptamana de la lansare discul a inregistrat vanzari de 13,000 de unitati in SUA comparativ cu 500.000 de unitati in doar 3 zile de la lansare cat a inregistrat Death Magnetic. Metallica vor lansa un nou album, sunt sigur ca mult mai bun decat acesta, poate mult mai bun decat Death Magnetic, iar atunci fanii vor fi iar multumiti. Lulu este un disc pretentios, care majoritatii pur si simplu nu place, dar majoritatea trebuie in primul rand sa inteleaga ca discul nu este unul strict Metallica, abia atunci lucrurile se vor clarifica. Daca va plac treburile experimentale, veti gasi ceva interesant in Lulu. Daca vreti inapoi ceea ce faceau Metallica candva, sau vreti sa ascultati Kill'em All la nesfarsit, atunci Lulu nu este ceea ce cautati.

H. more Nota: 6


Posted at 12:43 |  14 Octombrie 2011  | 17 Comentarii  | 7987 Vizualizari

Comenteaza la: Lulu

  • Ce idee grozava. Probabil ca urmatorul album il vor scoate cu o trupa de polka. Pacat ca nu-l cunosc pe Florin Salam ca sa scoata si ei un album in colaborare ca si Bregovici.

    1. Posted by Arthur | 18 Octombrie 2011 13:57
  • Un album groaznic.Am ascultat pe sarite melodiile, nu am reusit sa ascult nici macar o melodie pana la capat.

    2. Posted by cgurau | 01 Noiembrie 2011 01:32
  • Metallica sunt de fapt invitatii lui Lou Reed (el este compozitorul principal si sunt versurile lui).
    albumul e destul de interesant (mult peste creatiile obisnuite metallica), insa evident nu e pt orice ascultator.

    3. Posted by Kant | 01 Noiembrie 2011 14:20
» vezi toate comentariile
COMENTARIUL TAU

Alte Albume

Har

Trupa: Dordeduh
Aparitie: 29.05.2021
Casa de discuri: Prophecy Productions
 - Har
TRACKLIST
01. Timpul întâilor02. În vielistea uitarii03. Descânt04. Calea magilor05. Vraci de nord06. Desferecat07. De neam vergur08. Vaznesit

Obarsie

Trupa: Sur Austru
Aparitie: 12.02.2021
Casa de discuri: Avantgarde Music
 - Obarsie
TRACKLIST
1. Cel din urma2. Taina3. Codru Moma4. Cant adanc5. Caloianul6. Ucenicii din Hartop I7. Ucenicii din Hartop II

Long Day Good Night

Trupa: Fates Warning
Aparitie: 06.11.2020
Casa de discuri:
 - Long Day Good Night
TRACKLIST
01. The Destination Onward02. Shuttered World03. Alone We Walk04. Now Comes the Rain05. The Way Home06. Under the Sun07. Scars08. Begin Again09. When Snow Falls10. Liar11. Glass Houses12. The Longest Shadow of the Day13. The Last Song

Grandeur

Trupa: White Walls
Aparitie: 23.10.2020
Casa de discuri:
 - Grandeur
TRACKLIST
01. False Beliefs02. Eye for an I03. Home Is on the Other Side04. Holy Worse05. Velvet06. Speaking in Tongues07. Starfish Crown08. Locked-in Syndrome09. Month’s End10. The Descent11. Marche Funèbre

Gloria

Trupa: The Mono Jacks
Aparitie: 26.01.2020
Casa de discuri:
 - Gloria
TRACKLIST
01. Nemuritori02. Ce se întâmpla03. Gloria04. Om05. Umeri aurii06. Caleidoscop07. Spuneai08. Caffè sospeso09. Noua vieti10. Ce ramâne11. Zbor

The God-Shaped Void

Trupa: Psychotic Waltz
Aparitie: 14.02.2020
Casa de discuri: InsideOut
 - The God-Shaped Void
TRACKLIST
01. Devils and Angels02. Stranded03. Back to Black04. All the Bad Men05. The Fallen06. While the Spiders Spin07. Pull the String08. Demystified09. Season of the Swarm10. Sisters of the Dawn11. In the Silence