AXXIS - Paradise in Flames

Nu stiu daca va mai amintiti, dar Axxis a fost un nume greu in anii 90. Pai cine mai era ca ei, luati de EMI de la primul album, din care au vindut rapid 100.000 de exemplare, treaba care i-a transformat in cel mai profitabil debut din hardrock-ul german si le-a intins drum drept si fara praf spre succes? Ma rog, de la un timp au pierdut din viteza si cind li s-a terminat contractul cu EMI le-a mai plecat si chitaristul. Dupa ce au stat pe ginduri vreo trei ani asa, au gasit altul si in 2000 au revenit cu Back to the Kingdom (adicatelea, vedeti voi, Kingdom of the Night, primul lor album de care am zis mai sus), un rock lejer, melodios si cu antren, scuturat un pic de praful optzecist. De atunci tot incearca sa se mentina in atentie, mai mesterind pe ici pe colo la formula care i-a consacrat. Si uite-asa am ajuns la Paradise in Flames.

In ultima vreme a fost ceva agitatie in line-up (de notat ca le-a disparut tobarul, in sensul ca nu l-a mai vazut nimeni si a fost de negasit). Asa ca tragind linie constatam ca din trupa de acum cincisprezece ani au ramas doar vocalul Bernhard Weiss si claparul Oellers, si asta se cunoaste la ascultarea albumului. Weiss are un timbru deosebit care individualizeaza trupa, uneori chiar cu riscul de a atrage vii antipatii. Iar Oellers e foarte prezent pe toate piesele, uneori mai prezent ca toate celelalte instrumente.

Daca ne oprim un pic inainte de a intra in album, ne punem palma streasina si ne uitam peste el asa pina la sfirsit, o sa vedem ca e cam serpuit ca directie, fiind tentat s-o ia in multe parti, astfel incit e cam neclar unde vrea el sa ajunga. Am dedus ca problema baietilor a fost sa nu fie vazuti drept niste pensionari depasiti si de aceea au intentionat sa vina cu o muzica moderna. Asta au reusit, dar au uitat sa intentioneze sa o faca omogena si hotarita, si  aici au esuat. Ce vreau sa zic, mai exact.
Primul lucru care deruteaza pe cei care stiau ca Axxis e cu hardrockul este vocea feminina. Prezenta suavei Lakonia duce trupa fie inspre industrial-gothic a la Darkseed, cind e insotita de riffuri precise si clape aerisite (Take My Hand si Will God Remember Me), fie inspre symphonic rock, atunci cind vin din spate niste viori si violoncele plus coruri bombastice (Dance with the Dead). Avem, pe de alta parte, pedala dubla si riffuri in graba epica si glorioasa si voce inalta care ne trag inspre speed metal (Tales of Glory Island, Gods of Rain si Icewind). Si mai intilnim si vreo trei piese tipice Axxis, rock'n'roll vesel bazat pe melodie si riff inspirat, dar din pacate doar una singura, Stay by Me e chiar reusita. Un fior dramatic strabate unele piese ca Dance with the Dead care e stranie ca un episod din Tales from the Crypt si am auzit pe undeva niste coruri care dialogheaza cu vocea principala ca la Queen. Impresia generala este una buna, in primul rind e variatie, suna cristal, duetele intre Lakonia si Weiss sunt de efect (Don’t Leave Me), o combinatie surprinzatoare, multe chestii surprinzatoare pe acest album, dinamism si melodie, dar persista senzatia ca lipseste acel je-ne-sais-quoi care sa ma impresioneze iremediabil.  In afara de Stay by Me, nu pot sa pun degetul pe vreo alta piesa si sa zic: da, domnule! Ba chiar pot spune nu, domnule! lasa-l in pace pe Albinoni (Tales of Glory Island) si iar nu, domnule! suna mai bine pasajul asta la Whitesnake pe Still of the night (Take My Hand).

Deci, cum sa va zic, e o surpriza placuta de la Axxis si ii apreciez pentru ca si-au pus  ingeniozitatea la incercare, dar mi se pare ca s-au intins mai mult decit le e plapuma si ca li se potriveste mai bine stilul simplu, direct care loveste din prima, o data si bine.