CAGE - Science of Annihilation

Primele albume ale americanilor din San Diego, Unveiled (1998) si Astrology (2000) nu m-au impresionat prea tare, insa chiar si asa prezentau cateva aspecte care lasau sa se intrevada un mare potential. Cand a aparut Darker Than Black, in 2003, numele Cage a inceput sa fie intonat cu respect. Expresia lor stilistica, un mix de US power si influente Judas Priest din perioada Painkiller, capatase identitate, coerenta si, cel mai important, calitate. Intesat de imnuri heavy metal ca Blood Of The Innocent sau Wings Of Destruction, Darker Than Black i-a pus pe Cage pe harta metalului mondial si californienii au vrut sa se asigure ca raman acolo. Asa ca, in 2007, au lovit planeta cu Hell Destroyer, un album aspru si intens, cu o balanta excelenta de agresivitate si melodie, cu riffuri rapide, leaduri incandescente si o performanta vocala prin care Sean Peck s-a impus, in ochii mei cel putin, drept un solist de clasa mondiala. Sub furia metalica a instrumentelor, o poveste mistica cu un suspans bine dozat, descriind plastic comploturi satanice, anticristi, legiuni de ingeri si demoni si razboaie apocaliptice, a adus un plus de farmec albumului.

Am simtit nevoia acestui scurt istoric din doua motive. Primul: Cage sunt inca relativ necunoscuti publicului din Romania. Al doilea: pentru a vedea cum sta Science Of Annihilation in discografia lor. Poate ar trebui sa zic din start ca albumul nu este unul perfect, dar reprosurile care i se pot face sunt mai degraba minore, asa ca o sa le trimit direct la rubrica de minusuri si o sa pastrez spatiul cronicii pentru aspectele pozitive, mult mai interesante. Dupa ascultari repetate, am ajuns la concluzia ca americanii au facut o miscare inteligenta pe acest album: in loc sa incerce sa depaseasca in intensitate Hell Destroyer - chestie aproape imposibila, dupa parerea mea -, au facut elegant un pas in lateral si au venit cu ceva usor diferit. Un album mai aerisit, poate mai melodic, in care piesele hiperagresive sunt alternate inspirat cu altele mai asezate, cu multe influente traditionale. Asa au aparut piese care respira heavy metal clasic prin toti porii, Spirit Of Vengeance sau Stranger in Black ducandu-ma cu gandul la Priestul inceputului de ani ‘80, in special ultima din ele, o bijuterie heavy cu un bridge si refren de exceptie, cu un Sean Peck mulat perfect pe modelul vocal promovat de Halford. Marele danez nebun este o alta influenta traditionala pentru Cage, care daca in trecut compuneau omagiala King Diamond, acum il celebreaza in Black River Falls, o piesa cu bridgeuri sinistre (Little children lurk in the night/Little children why won't they die?) si parti atmosferice nepamantesti, demna chiar de marile albume ale regelui.

Sa nu se inteleaga totusi ca Science of Annihilation ar fi un album bland. Piesa titlu si deschizatoarea Planet Crusher sunt power metal de violenta maxima, cu drumming intens, multumita noului recrut Norm Leggio, celebru din activitatea cu Psychotic Waltz, si cu pasaje thrashy reminiscente de Agent Steel. Iar Die Glocke este o piesa absolut monstruoasa, cu un combo riff principal/linie melodica vocala garantat sa faca pielea de gaina oricui s-a aratat vreodata interesat, fie si tranzitoriu, de muzica heavy metal. Speed Kills si Scarlet Witch sunt alte doua piese in forta care confirma autocaracterizarea americanilor: „Cage put the power back in power metal”.

(+) riffurile, bateria, Sean Peck.
(-) solouri si unele pasaje instrumentale un pic sub nivelul albumului precedent; o piesa substandard (Power of a God)

helldrasil Nota: 9

Cage e o trupa care nu imi spune nimic. Daca nu ar fi venit helldrasil cu recenzia lui laudativa, nici eu n-as fi avut nimic de spus despre Cage, as fi trecut peste discul asta ca si cum nu ar fi existat. Acum daca tot exista si pe siteul nostru, e bine sa aveti imaginea completa, pentru ca trupa asta poate fi vazuta si altfel.

Pe scurt, nu are rost sa va deranjati. Cage cinta heavy metal. Cinta cu aplomb si cu furie si fac galagie mare. Dar dupa ce Cage a terminat de cintat, heavy metalul ramine exact la fel cum era inainte. Nu se clinteste un fir de praf de pe copertile vinilurilor cu Priest (mai ales Painkiller si Jugulator) si King Diamond. Nu poti crea nimic de la zero, de acord. Trupele sunt influentate de alte trupe. Cage nu copieaza efectiv, ci folosesc niste clisee peste care contributia personala e infima si tine mai mult de productie si tehnica, decit de inovatie la nivel de compozitie.

In schimb, vocalul Sean Peck copiaza. Copiaza maniera de a interpreta a lui Halford si, uneori King Diamond. Timbrul ti-l da natura, nu ai ce sa faci si poti prea putin sa-l schimbi, dar ce faci cu el, asta e decizia ta. In loc sa isi gaseasca un fel propriu de a-si folosi talentul, Sean Peck copiaza o tehnica verificata si eu asta nu pot aprecia in nici un caz. La fel cum nu-l apreciez pe Lande, desi recunosc ca e dotat de natura, sau cum nu l-am apreciat pe Sammet pina acum recent, cind a inceput sa se desprinda de imaginea de clona Kiske. Voce buna nu inseamna automat si vocal bun.

Asta la modul obiectiv. La modul subiectiv, mi se pare ca sunt total neinspirati, nu mi-a ramas in minte absolut nimic din ce am ascultat, decit ca e galagie mare si repetitivitate. Sunt trupe fara pretentii de originalitate pe care le apreciez, atunci cind sunt inspirate. Uneori inspiratia poate atirna mai greu decit originalitatea. Chiar si niste formule clasice, tocite si rastocite pot fi reinventate, cu putina imaginatie. Sau pot fi repovestite frumos. Dar nu este cazul trupei Cage. Cage e doar zgomot pentru mine. Sunt tehnici si sunt plini de energie. Dar nu e suficient, nici pe departe.

Klawz Nota: 7