RAGE - Speak of the Dead

La prima piesa am sarit sa inchid televizorul, dar nu era deschis. Pur si simplu asa incepe albumul Rage, ca un film de la Columbia Pictures. Ce dracu, s-au apucat sa compuna block-busteruri? Stiam ca primele 8 piese de pe album o sa isi uneasca fortele intr-o suita pentru trupa si orchestra numita Lingua Mortis. Numai ca ma asteptam sa aduca ceva nou si interesant fata de experimentul reusit cu acelasi nume, de acum zece ani. Aduce insa trei piese propriu zise (Innocent, No Regrets si Beauty) si cinci scurte interludii intrumentale care se incapatineaza toate sa se holbeze la mine cu ochi straini si reci chiar si dupa cinci ascultari, ceea ce e ingrijorator pentru relatia dintre mine si Rage. Interventiile orchestrei peste chitara lui Smolski trag piesele spre un AOR dezlinat, care produce dejavu-uri. Innocent sterpeleste si deghizeaza un riff din Master of Puppets. No Regrets are acelasi gen de refren leganat de fratie barbateasca tocit de muzica teutona de la Corul Vinatorilor din Freischutz incoace. Sau poate chiar dinainte. De mult timp, oricum. Balada Beauty parca ar mai merge, chiar daca vocea lui Peavy nu epateaza pe pasajele sensibile. In rest prea mult show-off dinspre chitara si tobe si prea putina inspiratie la compozitie si la integrarea orchestrei in sunetul trupei sau a trupei in sunetul orchestrei. Asa ca sunt de acord cu Peavy, cind povesteste, in englezeste, pe pagina oficiala: "It's a 25 min. long suite for band and orchestra in a way, we did it 10 years ago with Lingua Mortis, only on a higher quality level." Am mai facut-o acum 10 ani, numai ca am facut-o mult mai bine atunci. Ai zis-o, Peavy! Semnalul de incheiere al Suitei Lingua Mortis e dat de un atac-surpriza de trompete si alamuri care fac ascultatorul sa sara din scaun.

Cu atentia astfel alertata, remarcam ca odata cu piesa numarul noua, incepe alt album. Anul acesta, Rage nu se poate hotari care faza a trecutului glorios sa o re-imbratiseze, dupa ce au hotarit sa termine cu inovatiile cu maiestrie integrate pe Unity si slefuite pe Soundchaser. Deci, sa fim iar simfonici si elevati sau sa lasam piesele direct asa cum cad, ca pe vremuri? Ei, daca primele opt piese trag intr-o directie, urmatoarele sapte trag in cealalta. Un album de compromis, asadar. Si un album compromis. Pentru ca nici in partea a doua nu gasesc mai mult de doua, maxim trei compozitii convingatoare. Se incearca adaptarea artificiilor lui Smolski pe sablonul traditional al pieselor Rage, dar nu ai cum sa fii si simplu si sofisticat in acelasi timp. Riff-urile nervoase si asalturile suparate de tobe nu au nici o noima puse linga schelelaiturile chitarii, intentia o fi fost sa ma ia pe sus ca o tornada, dar, cind colo, trec pe linga mine ca aerul dintr-un balon dezumflat. Nu se leaga. Printre multe idei bune care se finalizeaza nefericit, Turn My World around si Soul Survivor ramin in picioare dupa ce restul albumului trece ca valul si se duce acolo de unde nimeni nu se mai intoarce in playlist. Doua piese in dulcele stil inconfundabil Rage, balansate si melodioase care merg direct la tinta, fara tertipuri progressive-iste. Soul Surviver are un refren parca special facut pentru a fi cintat de o sala plina. Cred ca o sa se zguduie peretii. Le ascult si mi-e ciuda: de ce nu sunt si celelalte barem jumatate din astea ? Spre final, parca si piesa de titlu ar mai avea ceva de spus, dar e pretentioasa, mai cere cel putin o tura pina sa spuna tot, si, din pacate, nu prea am motive sa-i mai acord o tura. E prea mare plictiseala pe albumul asta ca sa mai am apucaturi de fan die-hard.

Klawz Nota: 7