AYREON - The Human Equation

Trebuie sa recunosc ca am demarat auditia acestui album destul de confuz, dupa ce auzisem pareri de tot soiul, niciuna asemanatoare cu cealalta, care spuneau fie ca noua creatie a lui Arjen Lucassen e “naspa, nu mi-a placut deloc” fie ca e “beton, bre, m-a spart”.

Marele meu noroc a fost ca in cadrul acestui demers am avut inspiratia sa am alaturi bookletul, care mi-a fost mai util decat oricand, si asta datorita complexitatii care este prezenta peste tot pe acest opus, plecand de la multitudinea de personaje si continuand cu povestea.

Pornind de la un accident stupid (?) de masina, firul epic ne poarta dincolo de portile unui spital, unde un important om de afaceri se afla in coma, distanta dintre viata si moarte fiind acum una aproape insesizabila. Este momentul in care isi fac aparitia atat personaje reale (Sotia, Tatal, Cel mai bun prieten), cat si imaginare, reprezentari ale starilor intre care se zbate personajul principal (Frica, Ratiunea, Furia, Dragostea, Mandria, Agonia, Pasiunea).
Tot ce compune “ecuatia umana” este realizat pana la cele mai fine detalii iar muzicienii care contribuie la aceasta opera rock fac totul sa fie foarte credibil.

Muzical, asa cum era firesc, albumul se situeaza in zona progressive rock/metal dar se extinde foarte natural si catre zone mai dark, adeseori simfonice si mai mereu atmosferice. Prezenta a patru claviaturisti care dau dovada de abilitati tehnice si ingeniozitate de invidiat (Ken Hensley – Uriah Heep, Joost van der Broek – Sun Caged, Martin Orford – IQ si Oliver Wakeman) completeaza la modul sublim un peisaj in care varietatea vocilor este principalul punct de atractie.

Ma voi opri acum la partiturile vocale care acopera un spectru larg de tonalitati si reprezinta la modul foarte sugestiv anumite trairi, toate intense si in multe momente, paroxistice.
James LaBrie (Dream Theater) - Eu –vocea sa calda si plina de emotie compune extraordinar un personaj aflat in pragul mortii si care este nevoit sa se reinventeze cu acest prilej.
Marcela Bovio (Elferia) - Sotia – cu o partitura atingand foarte usor atat limite foarte joase cat si tonalitati foarte inalte, sugereaza minunat ingrijorarea dar si increderea.
Mikael Akerfeldt (Opeth) – Frica – nu se putea face o alegere mai potrivita pentru reprezentarea fricii, mai ales ca abilitatea lui Akerfeldt de a produce cu usurinta atat voci brutale de death metal cat si asezate, clare si melancolice este una remarcabila.
Eric Clayton (Saviour Machine) – Ratiunea – timbrul sau sobru, elegant, dramatic si operatic reuseste sa aplaneze (ca voce a ratiunii) momentele in care personajul principal pare sa cada prada disperarii si neincrederii.
Devin Townsend (Strapping Young Lad) – Furia – se intrece pe sine, plaja pe care o acopera vocea sa fiind una de invidiat, intinzandu-se de la vocalizele salbatice si pline de revolta pana la cele asezate si melancolice, toate foarte expresive.
Heather Findlay (Mostly Autumn) – Dragostea – este foarte prezenta pe album, vocea sa calda si invaluitoare oglindind o serie de trairi frumoase si curate, toate aduse la acelasi numitor comun, dragostea.
Magnus Ekwall (The Quill) – Mandria – vocea sa grava, inalta si puternica compune la modul perfect personajul Mandrie, venit sa sadeasca samanta de revolta in momentele de acalmie si seninatate.
Devon Graves (Dead Soul Tribe) – Agonia – vocalizele sale pline de dramatism si foarte versatile ne poarta in zone in care ratiunea se pierde si intervine... agonia.
Mike Baker (Shadow Gallery) – Tatal – cald si emotional, canadianul reuseste sa aduca la lumina sentimente parintesti de ingrijorare, curaj si imbarbatare, iar aparitia sa meteorica in acest album este una stralucitoare si carismatica.
Irene Jansen (Karma) – Pasiunea – revoltata, cu un timbru plin si puternic, impinge personajul principal la decizii pripite si negandite.
Arjen Lucassen – Cel Mai Bun Prieten – partitura sa vocala se revendica puternic la anii ’70 si scoate in relief tonalitati calde si foarte pasionale.

Tot acest superb ansamblu componistic este asezonat din plin cu partituri de instrumente clasice (vioara, flaut, violoncel), convingandu-ma ca “ecuatia umana” este unul dintre cela mai complexe albume pe care le-am ascultat vreodata, ridicand rock-ul progresiv la nivel de perfectiune (daca mai era nevoie!).

Sake Nota: 10