SAXON - The Inner Sanctum

Un mosneag m-a rugat intr-o zi sa-l ajut sa gaseasca o carte in biblioteca. M-am oferit sa-i fac eu cautarea pe calculator, dar a zis "nu! aratati-mi doar cum se cauta, si caut eu singur, daca sunt batrin nu inseamna ca nu ma descurc cu calculatorul." Mi-am adus aminte de el cind am inceput sa ascult ultimul Saxon. Voi stiti citi ani au astia? Tataia Biff Byford are 58, batuti pe muchie! Colegii sai ii sunt tovarasi intru junime. Dar, ca si in cazul mosneagului din povestea mea, neastimparul si actualitatea din demersul lor m-a lasat masca. Saxon sunt batrini, dar cinta de-ti zbirnie urechile si sunt mai actuali decit multi dintre "nepotii" lor muzicali. Pacat ca au sincope.

Odata cu Lionheart-ul de acum 3 ani am sesizat o domolire a ritmului, exploziile de pe Unleash the Beast si Killing Ground disparusera. O chestie perfect explicabila, daca ne uitam la anii de cariera ai trupei si la oboseala care i-a cuprins si pe colegii lor de generatie. Asa ca ma asteptam ca The Inner Sanctum sa fie si el un pas spre pensie. Imi cer scuze, am gresit.

Albumul e deschis de un foarte bun intro, solemn, sumbru si nelinistitor si tot ce vrei, care creste treptat si trece natural in rifful de la State of Grace. Cu care incepe vintoasa metalica ce dureaza pina la a patra piesa: heavy metal direct de la bunicii lui, dar care suna ca acum. Si nu glumesc cind zic heavy: vreau sa descriu o combinatie ideala de riffuri nervoase, pedala dubla si melodie, in care ritmul creste cu fiecare piesa, astfel incit la Let Me Feel Your Power e deja naucitor si nu ai ce face, trebuie sa te predai in fata impetuozitatii si preciziei din atacul batrineilor. Cred ca in concert o sa sara sala pina in tavan la indemnul lui Biff care tine si de refren si de titlu al piesei. Biff n-are nici o problema, ia inaltele cu nonsalanta, le tine cit ii trebuie, miriie printre dinti sau moduleaza, daca vrea si momentul o cere. Ca la douazeci de ani. Bine, nu o fi chiar asa, dar, realmente, nu mi-a dat nici un motiv sa zic: bine, ma, are 60 de ani, e normal sa nu mai poata. Poate, domnule, noi sa fim sanatosi.

De la Red Star Falling incolo, incep sa strimb din nas. Pentru ca scade sensibil nivelul de entuziasm creator si de adrenalina. Dupa semi-balada care trage clopotele ca sa marcheze rapunerea bestiei, de traditie pe albumele Saxon, vine si cintecul dedicat fratiei metalice -  Ashes to Ashes - , ca si lectia de istorie, sub forma unei piese epice ca dimensiune si subiect, dar mai putin antologice ca finalizare - Attila the Hun. Nu e rea, dar nici nu mi-a sarit palaria din cap cind am auzit-o. I've Got To Rock si Going Nowhere Fast sunt doua reprize de rock'n'roll cintat in felul care i-a facut celebri pe AC/DC, de aceea, ma scuzati ca ma gindesc la AC/DC cind le ascult. Nici una dintre ele nu reuseste sa urce la etajul la care primele trei piese au fixat inaltimea albumului. Adica deja pe terasa, ce sa mai discutam, daca tot am intrat in arhitectura. Dar, daca terasa e teapana, nici la ultimele etaje nu e rau, pina la urma te obisnuiesti si e chiar bine. Gata, gata, am terminat cu aberatiile.

Intre toate, chiar la mijloc, sta If I Was You, care face media, de aceea cred ca alegerea ei pentru single-ul de promovare a fost nimerita: simpla dar irezistibila, aducind o mireasma de anii 80 ambalata intr-o orchestrare si productie moderna. Adaugati la inspiratie, energie si profesionalism naturaletea si placerea evidenta de cinta a veteranilor lui taica Biff, si ramineti in mina cu un album care o sa va cucereasca rapid si de care o sa va amintiti multa vreme cu placere.

Klawz Nota: 9