FEAR FACTORY - Transgression

In 2002, Burton C. Bell s-a retras frumusel la tara pentru mai bine de jumatate de an, pentru a scapa de jungla din Los Angeles si, zice el, pentru a se regasi pe sine. Acolo a inceput proiectul « Ascenssion Of The Watchers », al carui finalitate a fost “Iconoclast”, un album care a aparut inclusiv pe vinil si a carui muzica a surprins probabil multa lume. Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod extrem ce-am ascultat, mesajul fiind mai important decat muzica in sine si, se pare, suficient de personal pentru a nu fi impartasit chiar de oricine. Auzind apoi ca d-l Bell s-a intors la treaba cu Fear Factory, m-am intrebat serios daca ce vor scoate mai departe va fi ceva asemanator cu « Demanufacture », favoritul meu din discografia lor. « Archetype » n-a reflectat prea mult noile directii ale liderului dar o mica-mica schimbare de orientare muzicala a trupei tot s-a simtit. Insa cu “Transgression”, cumva, raspunsul e pe undeva pe la mijloc. Desi aduce un pic cu “Soul of a New Machine”, albumul propune si alte directii, unele greu de intuit.

Fear Factory in 2005 seamana instrumental destul de mult cu ce canta si acum 10 ani, dar doar pana la un punct. Dupa plecarea lui Dino Cazares s-a migrat spre o noua era, mult mai complexa si, cu siguranta, mai libera, mai putin ingradita de eventuale limitari. Lucru care se vede si pe acest album, inca de la prima piesa, “540.000 Degrees Fahrenheit” (cu ocazia asta am aflat ca asta ar fi termperatura degajata de o bomba atomica de 10 megatone). Apoi, de la piesa titlu – un excelent clasic Fear Factory – si pana pe la jumatarea albumului, piesele o iau cumva pe drumul stiut demult, pentru ca de la “Echoes OF My Scream” sa o ia razna total.

“Fear Factory” nu s-a sfiit niciodata sa experimenteze si asta se vede in aceasta parte a albumului, de unde totul devine meditativ, melancolic iar maniera de a canta se schimba. “Supernova” aduce o schimbare dramatica de stil (mi-e si teama sa o incadrez undeva) si te cam intrebi ce cauta acolo. Si, desi nu suna rau deloc, nu prea ii vezi vezi pe baieti cantand spre scena “I Will Follow” (cover U2) in turneul durilor pe care tocmai il desfasoara cu Soilwork, Darkane sau Strapping Young Ladd. Ultimele piese revin la sunetul Fear Factory clasic, fara sa aduca insa vreo mare noutate. Reusesc totusi sa puna si mai mult in valoare vocile lui Bell care reuseste sa dea o noua proba de versatilitate pe acest album, practicand cu succes mai multe stiluri de a canta, de la variantele curate si cu emotie pana la momentele in care parca sta sa inghita microfonul in timp ce isi urla versurile. Tonul insa i s-a schimbat fata de acum mai multi ani, e mai clar, mai bine definit. Herrera se joaca impecabil la tobe, sustinut de noul membru, Byron Stroud, a carui prezenta se simte mai putin in compozitie si mai mult in mix-ul general, in timp ce mutarea lui Wolbers la chitara pare sa nu fie o decizie fortuita ci o alegerea gandita si inspirata.

“Transgression” e un album care m-a bulversat un pic. E eterogen atat ca stil cat si ca mesaj si mai experimental decat anteriorul. Probabil ca singurul mesaj e acela ca Fear Factory evolueaza dar se se stie inca catre ce. Nu stiu daca Fear Factory isi va regasi vreo noua identitate sau va ramane intr-o permanenta cautare. Deocamdata, cautarea le-a adus destule reusite si, dupa mine, acest album este, in mare parte, una dintre ele.

Cynyc Nota: 8.5