IC REX - Valonkantajan Alkemia

Printre zecile de formatii care salasluiesc pe pamanturile finlandeze, este un om care, in 2003, a faurit un Sampo al black metalului si anume IC REX. Sielun katokukset sinfonia este primul album full lenght sub semnatura IC REX, un album care m-a facut sa-mi dau seama de valoarea pe care black metalul inca o are. Astfel mi-am inveninat auzul cu aceasta muzica demonica, care, pentru mine, este unul dintre cele mai bune albume black metal scoase vreodata.
An dupa an am asteptat cu nerabdare un nou produs, la fel de impresionant si original precum precedentul, iar cand am auzit ca Valonkantajan Alkemia e pe cale sa fie scos pe piata muzicala, am crezut ca legaturile dintre mine si muzica IC REX vor fi innoite.
Nu a fost asa cum m-am asteptat ... dezamagirea a fost imensa...
Acest nou album are un stil si o abordare diferita, cu toate ca sunetul simfonic si maiestruos al clapelor a ramas la acelasi nivel de profesionalism. Vocea si-a schimbat cu totul tonalitatea; ceea ce candva era cruda si scoasa din cele mai adanci gauri ale iadului, acum s-a transformat intr-o cantare ritualistica. Riff-urile chitarelor totusi incearca sa tina pasul cu melodicitatea emanata din clape si pe alocuri iti reamintesc de inceputurile Burzum si Bethlehem. Totusi, nu se poate compara, intrucat acest material IC REX este mult mai anemic decat materialele formatiilor mai sus mentionate.
Albumul incepe cu Saturnaalisen alkukaaoksen partaalla, un intro de peste 3 minute care inainteaza cu o imbinare decenta a elementelor doom si black metal in instrumentatie, pe cand vocea incearca o invocare care nu se evidentiaza, numai daca intentia invocarii a fost aceea de a-l face pe ascultator sa schimbe piesa.
 Majoritatea pieselor de pe Valonkantajan Alkemia incep cu un intro simfonic, care creste inspre crudiate odata cu intrarea rifurilor reci ale chitarelor si pe cand incepi sa ai imaginea totala a unei povestiri cu demoni vocea isi face aparitia si nu poti decat sa fi deranjat din imaginea malefica pe care clapele si chitara tocmai au format-o. Vocea este intr-un spatiu diferit decat cel al instrumentelor, devenind din ce in ce mai enervanta prin strigatul ei afon, nu te face decat sa sari peste partea aceasta si sa te reintorci la atmosfera creata de chitara si clape.
 Daca ar fi sa aleg cea mai buna piesa de pe acest album,  Kaikkivaltiaan kammioissa este cu siguranta cea care iese in fata. Este singura in care growling-ul este constant si imbinarea muzicala a intrumentelor ne aduce aminte de capodopera Sielul kadotukset sinfonia.
 Dupa o ascultare repetata a lui Valonkantajan Alkemia, sentimentul a ramas acelasi. Originalitatea cu care ne-am obisnuit pe primul album acum a disparut intr-un black metal ritualistic, care nu se diferentiaza deloc de formatiile amatoare ale black metal-ului. Singurul lucru fascinant de pe acest material este sunetul clapelor si simfonia care ne introduce intr-o alta lume; o lume intrerupta de screamatul chinuit a vocalistului. Personal, cred ca este cel mai prost album al acestui an si inca ma intreb cum au putut decadea de la perfectiunea Sielul kadotukset sinfonia la plictiseala Valonkantajan Alkemia . Poate exista oameni pe care acest album ii va impresiona, insa eu nu ii ofer nici o sansa.

(+) intro-urile simfonice ale clapelor
(-)  vocea si imbinarea nereusita a ei cu celelate elemente. Rezultatul final este plictisitor si enervant.

Thrudr Nota: 4