concerte

AC/DC la Bucuresti

AC/DC la Bucuresti
TRUPE: AC/DC, Down, IRIS

Poate ca unora li s-ar parea plictisitor sa vada (aproape) acelasi concert la distanta de un an, singura diferenta notabila fiind, cel putin la prima vedere, orasul din turneu. Mai mult, este vorba de o trupa care canta de atatia ani aceeasi muzica, fara mari transformari ale stilului, incat o recunosti imediat chiar si in piese la prima auditie. Nu cred insa ca de aceeasi parere sunt cei mai multi ascultatori de rock atunci cand trupa in cauza este AC/DC. De altfel, am vorbit cu multi prieteni care au vazut-o anul trecut, fie la Belgrad, fie la Amsterdam, fie la Viena sau in alt oras european, pe cand turneul anunta a ocoli Romania, dar care nu si-au pus o clipa problema sa nu-si ia bilet pentru un concert ce avea sa se desfasoare sub nasul lor. E drept, o contributie la aceasta decizie e faptul ca una e sa-i vezi pe dracusori intre straini si alta sa vii cu gasca ce a crescut odata cu tine pe muzica australienilor. Dar principalul considerent se poate rezuma la ce mi-a spus un prieten: cum, dom’le, ce daca i-am mai vazut, sa vina aici, la o aruncatura de bat si eu sa ma blazez si sa stau acasa – pai ma mai pot numi eu rocker cu state vechi? In cazul acesta imi dau seama de bucuria pe care au incercat-o la auzul vestii concertului cei care asteapta de ani de zile sa vada AC/DC. Cu riscul de a o da in clisee, pe cand ma indrept spre Piata Constitutiei constat cum muzica acestei trupe nu are varsta, caci publicul este format din trei-patru generatii, de la pustiulache de cativa ani la bunici septuagenari, intre care grosul consta in adolescenti si adulti inca tineri. Si atunci ma gandesc la cei care ii critica pe australieni ca acum multi ani au gasit o reteta de a face muzica si o tin numai pe aceea – pai si de ce ar schimba-o daca este de succes? De ce sa inovezi doar de dragul inovatiei daca esti atat de bun in ceea ce faci, iar succesul constant o confirma?

Sa revin insa in piata de langa Palatul Parlamentului, loc ce mi s-a parut neadecvat de la anuntarea concertului. In primul rand m-am gandit ca va fi neincapator, si apoi mie imi place AC/DC, tie iti place, dar cei care stau in spatele scenei poate au alte gusturi. Sincer, cu tot terminatul la ora 23, pe mine nu m-ar incanta deloc gandul unui concert de manele open-air pe locul Morii lui Assan, in spatele blocului meu. In timp ce randurile groase de rockeri se revarsa inspre piata, observ ca prima problema este rezolvata, caci spatiul a fost bine administrat, plus bucata din gazonului palatului, asa ca loc va fi suficient. In ceea ce priveste al doilea aspect… in fond si la urma urmei, putina educatie muzicala nu strica nimanui. Desi un tataie de prin Parcul Izvor isi exprima dorinta de a ploua cu bolovani, iar un cuplu din cartier se revolta ca i se incalca dreptul constitutional de a traversa strada.

Ma inghesui la standul cu merchandise-uri destul de piperate la pret, cumpar jetoane pentru bere si abia ma regrupez cu prietenii cand, chiar inainte de ora 18, Phil Anselmo si al sau Down isi incep concertul. Mai putin brutala decat Pantera, dar cu siguranta mai balansata si cu mai mult blues, muzica Down, descrisa ca „southern metal”, loveste prin intermediul unui frontman cu multa personalitate. Trupa incearca sa incite cu piese directe, ale caror subiecte se trag din viata de zi cu zi, un public usor indiferent, iar problemele de sunet de la inceput n-o ajuta prea tare. Totusi, dupa patruzeci de minute, scopul este atins prin New Orleans Is a Dying Whore, Eyes of the South si Bury Me in Smoke, caci cei prezenti nu-l pot ignora pe americanul ultra-tatuat care se agita pe scena, care striga si gesticuleaza intens si care, la final, izbeste microfonul de scena dupa un scurt tribut adus legendei Led Zeppelin.


Cu toate carcotelilele legate de lipsa de sanse acordate trupelor tinere romanesti, nu cred ca s-ar fi gasit un exponat autohton mai bun pentru a deschide AC/DC decat Iris. Veterana trupa imi place de ani de zile fara a ma declara fan inflacarat, i-am observat de atatea ori lipsurile, dar am si admirat-o pentru consecventa. Iar plasarea dupa Down eu n-o vad legata de valoare (desi poate ca organizatorii au vazut altfel lucrurile, nu stiu), ci de gradul de popularitate in randul celor prezenti, dintre care multi nu-s la curent cu trupele tinere. Plus ca, ce-i drept e drept, ca stil muzical Iris se apropie mai mult de AC/DC. Este prima data cand il vad pe Cristi Minculescu dupa transplantul de ficat, desi concerte au mai fost. Jos palaria, mi-ar placea sa am atata energie dupa probleme grave de sanatate. In prezenta unui public atat de numeros si de variat in gusturi muzicale, avand la dispozitie nu prea mult timp, cea mai avantajoasa varianta include piese bine cunoscute: Pe ape, Floare de iris, Strada ta, Lady in Black, Somn bizar si Miraj. Un concert obisnuit Iris, nimic iesit din comun, dar care ofera un punct de convergenta pentru miile de oameni care inca vin... si tot vin...

Cu putin timp inainte de ora 21 arunc o privire de-a lungul si de-a latul pietei si estimez in jur de saizeci de mii de oameni. Pahare de bere, cornite rosii aprinse, geci de piele, bandane, lanturi, plete, hot-dogi gigant, rabdare si tutun, plus un murmur necontenit si entuziast – cam asa poate fi descrisa pe scurt atmosfera din public inaite ca locomotiva ce conduce Rock n’Roll Train sa strapunga scena. Hell Ain’t a Bad Place to Be da spectatorilor ocazia sa-si revina si sa-si dea bine seama de realitate: dupa ani de asteptari si dezamagiri cand in lista de turneu nu figura Romania, iata ca AC/DC este aici, in carne si oase, animata de toata energia pe care o respira muzica sa.
Odata cu Back in Black visul devine tot mai real, iar trairea tot mai intensa, caci intre Big Jack si Dirty Deeds Done Dirty Cheap abia ai timp sa respiri. Setlist-ul este excelent balansat, oamenii isi pot trage putin sufletul pe parcursul pieselor noi, manifestandu-se puternic numai la refren, in timp ce hit-urile sunt insotite de la un cap la altul de strigate de bucurie, sarituri, agitatie continua, frenezie si energie descatusata. Succesiunea Shot Down in Flames, Thunderstruck si Black Ice este un bun exemplu pentru ce am vrut sa spun. The Jack inseamna miscari de „dans” ale vanjosilor care-si iau partenerele in carca, iar ritmul este favorabil pentru numarul de striptease al chitaristului Angus Young ce are ca apogeu aratarea boxerilor pe care scrie, cu caractere „fulgeratoare”, „AC/DC”. La Hells Bells vedem ca nu-i doar de recuzita clopotul mare atarnat deasupra scenei, caci acesta coboara, iar rolul de „clopotar” al iadului si-l asuma vocalul Brian Johnson, care ne arata ca forma lui fizica este excelenta si nu-s doar muschii de el.

Urmeaza Shoot to Thrill, War Machine (cu proiectii animate in care membrii trupei conduc diferite masini de razboi), High Voltage (care ma duce cu gandul ca intreagul concept AC/DC nu este altceva decat curent de inalta tensiune artistic directionat spre muzica) si You Shook Me All Night Long (o noua ocazie de a ne exersa pasii de dans si zambetul cel mai veritabil). T.N.T. nu poate fi altceva decat o explozie de neingradit, in timp ce Whole Lotta Rosie beneficiaza de prezenta scenica a lui... Rosie – o imensa papusa gonflabila calare pe locomotiva, cu sani de o marime intentionat exagerata, costumatie sumara si program de night-club, ce bate cadenta cu piciorul. Acum ma intreb ce ar zice Ceausescu daca ar vedea ce fel de spectacol se desfasoara sub balconul din care visa sa se adreseze unei natiuni indobitocite... Din fericire exista omeni care sa se revolte, sa intretina spiritul liber si sa se ghideze dupa deviza Let There Be Rock – moment marcat de o istorie in imagini a trupei si un superb solo al lui Angus, terminat intr-o explozie de lumina si o ploaie de confetti, dupa care trupa se retrage.
La bis, Highway to Hell este insotit de flacari la fel de sugestive ca si cornitele lui Angus, iar salutul final adus multimii dinamitate este For Those About to Rock (We Salute You). Pentru ca mesajul patrunda cat mai bine, piesa este insotita de salve de tun si, la sfarsit, de un foc de artificii care incheie un spectacol complet.
Dupa doua ore de explozie continua, in care muzica si stiinta de a face show se completeaza de minune, constat inca o data coeziunea trupei, modul in care muzicienii sunt complementari unul altuia pentru a da nastere unor piese coerente, omogene si extrem de directe. AC/DC este rock ’n’ roll scaldat din plin in blues, apoi conectat brusc la doi-douazeci. Efectul este un sunet-emblema, de neconfundat si de nerepetat (chiar de catre instrumentisti care, tehnic, ii surclaseaza pe australieni), cu o voce asemanatoare undelor electrice ce vibreaza pe liniile de inalta tensiune si o chitara care loveste ca un trasnet, totul pe un fond ritmic asemanator tunetelor din fundal care anunta o furtuna devastatoare. Si furtuna este intregul spectacol, nimic nu ramane pe loc in fata tavalugului electrificat AC/DC. Iata de ce merita sa vezi acelasi concert de mai multe ori – cate trupe se pot lauda cu asta?
Starea de incantare persista mult in randurile celor care parasec piata si care trec usor peste faptul ca berea s-a terminat – de parca asta mai conteaza acum... Cei pe langa care trec mai tarziu, prin centrul Bucurestiului, stau sub semnul aceleiasi bucurii – toti discuta si isi impartasesc parerile despre concert, cu totii fiind extrem de fericiti ca l-au vazut. Pe acest fond primesc tristul mesaj ca Ronnie James Dio a incetat din viata. Sa-i fie tarana usoara, scena rock a lumii este deja mult mai saraca.
 

Foto: D&D East Entertainment                                                                      

Autor: Mad
Vezi galeriile trupelor: AC/DC, Down, IRIS

Data concert:  May 16, 2010  | 0 Comentarii  | 5706 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: AC/DC la Bucuresti

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte