concerte

Bob Dylan, Nicu Alifantis & Bucium (Zone Arena, Bucuresti)

Bob Dylan, Nicu Alifantis & Bucium (Zone Arena, Bucuresti)
TRUPE: Bucium

De luni intregi, nu-i greu sa simti tot mai acut in jurul tau o increngatura de crize – economica, financiara, politica, morala, poate chiar existentiala. Si nu-i greu nici sa constati ca oamenii devin pe zi ce trece mai irascibili, agresivi, intoleranti, mohorati, in final depresivi. Cu toate acestea, in paralel cu atatea evenimente cotidiene negative, se petrece o vara a concertelor cum nici nu speram in urma cu nu multa vreme. Vorba unui prieten, parca s-a spart conducta cu celebritati din lumea muzicii, nume care aduna in fata scenei zeci de mii de oameni ce uita, fie si numai pentru cateva ore, de probleme si de crize. Iar daca am denumi pasiunea noastra comuna „Enciclopedia Rock”, un volum intreg, printre primele in ordine cronologica, s-ar intitula Bob Dylan. Acest volum gros aduna in proaspat inaugurata Zone Arena in jur de zece mii de romani si straini, fiecare cu asteptarile lui privind repertoriul din cariera vasta a artistului.

Aflandu-ma prima data in incinta din Floreasca, mi-am permis cateva minute sa-i studiez „anatomia” si „potentialul”, caci aici se vor desfasura si alte concerte, dar pentru viitorul apropiat sunt mai interesata de promisele proiectii din timpul Campionatului Mondial de Fotbal. Pe scurt, ma declar multumita de amenajari (impartirea spatiului, standuri cu bere, toalete, etc.), in curand voi vedea ca modul in care iese sunetul depinde de tehnicieni si nu de locul in sine, doar ca ma indoiesc de capacitatea de a sustine un concert de mega-amploare. Altfel, numai de bine.
Pe cei de la Bucium i-am mai auzit in cateva ocazii, dar cred ca acum este prima data cand ii prind cap-coada. Nu stiu daca genul abordat intra sub marca folk-metal (sincer, live mi se pare ca-i mai mult folk decat metal), dar imi amintesc de ceea ce canta Phoenix la un moment dat, poate ceva mai variat in influente, dar departe de a fi la fel de inchegat. Dupa prima piesa, la care vocea nu se aude mai deloc, bucurestenii incearca sa transpuna pe scena, in maniera rock, teme folclorice si mitologice romanesti, iar muzica inglobeaza pe langa elementele populare si accente progresive. Intentia buna se observa repede, dar pana sa ajunga sa convinga un public numeros, ca cel din aceasta seara, este mult de munca, atat la sectia creatie, cat si la interpretare, caci una dintre viori suna deseori fals.

Nicu Alifantis, insotit permanent de trupa ZAN, este unul dintre putinele nume autohtone care merita sa deschida pentru Bob Dylan. Fara a veni neaparat din zona rock, ci mai degraba din cea folk, cunoscutul cantaret si actor din Piata Romana numarul 9 umple de poezie si melancolie aerul care vibreaza deasupra noastra ca o Ploaie in luna lui marte. Pe Nicu Alifantis, insotit sau nu de talentatii sai colaboratori din ZAN, l-am vazut in concerte si gale folk, de aceea nu spun ca spectacolul din seara aceasta este cel mai reusit, dar se vede usor ca artistul este profund strabatut de emotia intalnirii drumului sau cu cel al marelui folkist si rocker american. Nu ma intreba nimic trece prin public precum un fior prelung si nelinistitor, iar Aproape liniste trezeste acel dor launtric pe care nu stii cum sa-l stapanesti. Inca o data mi se confirma ca muzica folk, asa simpla cum pare la prima vedere (trubadurul si chitara sa), poate avea valente nemasurate atunci cand traditia, maiestria si talentul sunt impletite asa cum o face atat de bine Nicu Alifantis.

Nu cred ca poate cineva sa asculte Bob Dylan si sa ramana indiferent. Sunt sanse sa te agaseze vocea, sau chitara, sau muzicuta, sau atitudinea uneori antisociala. De asemenea sunt (mari) sanse sa fii cucerit pe loc de usurinta cu care muzica sclavilor este prelucrata, intoarsa, rasucita si transfigurata in rock psihedelic si mai departe. Americanul a fost citat ca influenta de nume la randul lor sonore, precum Neil Young, Nick Cave, John Lennon, Paul McCartney, Bruce Springsteen, David Bowie si Syd Barret, dar cei mai la indemana de enumerat sunt Jimi Hendrix si, ceva mai tarziu, Guns N’ Roses. Jurnalista Edna Gundersen afirma in USA Today: „ADN-ul din muzica lui Dylan a influentat aproape fiecare mica miscare a muzicii pop incepand cu anul 1962”. Repet, nu poti ramane indiferent la muzica lui Bob Dylan, mai ales cand ai parte de o reprezentatie live; cel mult, poti incerca sa-incerca sa-ti pastrezi obiectivitatea.

Cei care sperau sa auda hit-urile folk ale artistului sunt probabil dezamagiti, caci in seara aceasta nu este loc de Mr. Tambourine Man, ci de cateva Rainy Day Women #12 & 35 care sunt Stuck inside of Mobile with the Memphis Blues Again. Avem parte de o formidabila lectie de blues distorsionat, murdar, harjait – hard blues, asa cum ii sta bine muzicii in care, la inceputuri, se refugiau negrii americani si prin care isi gaseau libertatea ce lipsea trupului. Bob Dylan a imbatranit, iar vocea resimte cel mai tare acest fapt. Dar nu am venit aici pentru o demonstratie de dictie, ci pentru o traire greu de definit care razbate din rock’n’roll, country, swing, jazz si chiar gospel, cladite pe suportul blues. Peste toate aceste vine glasul ragusit, uneori neinteligibil, dar mereu vibrant, lipsit de o melodicitate deosebita, ci mai degraba recitativ si sacadat. Mesajul, care isi trage seva din ariile literaturii, filosofiei, politicului, socialului si activismului ce a marcat generatia anilor ’60-’70, este bine prins in filoanele muzicii si totusi ajunge la spectator direct, fara ocolisuri.

Echipa din spatele artistului este formata din instrumentisti unul si unul, profesionisti si virtuozi, dar pana si uniformele cenusii in mijlocul carora Bob Dylan apare ca o pata de culoare arata cine este centru atentiei, creierul si protagonistul. Acesta se imparte intre chitara, clape si versurile cand melancolice, cand rebele, dar partile cele mai emotionante sunt cand muzicuta devine solistul. Muzica, poezie, vibratie launtrica si atat. Nu-i nevoie de mai multe cuvinte, degeaba il critica unii ca e taciturn si necomunicativ. Taciturn, da. Necomunicativ insa?! Dovada ar fi miile de piepturi trecute de prima tinerete din care rasuna Just Like a Woman, Desolation Row si Can’t Wait. Sau cei doi oameni in varsta de langa mine care rezista cateva ore in picioare si nu cedeaza decat cand li se face efectiv rau. Sau micile reprize de dans incinse ad-hoc in public pe ritmuri de rock’n’roll sau de swing. Sau ovatiile de dupa fiecare piesa. Sau tropaitul insistent prin care se cere bis. Daca nici asta nu-i comunicare...

Dupa Thunder on the Mountain, Ballad of a Thin Man, povestea unui om ce ajunge in mijlocul unui grup de circari diformi si nu stie ce se intampla, pare sa incheie spectacolul. Aplauzele si freamatul general sunt rasplatite cu un bis deosebit, doua bijuterii de piese: Like a Rolling Stone si All Along the Watchtower. Impresionant. Miscator. Extrem de direct si personal. Din cei 69 de ani pe care i-a implinit de curand Bob Dylan, mai mult de o jumatate de veac a dedicat-o muzicii din care o parte ajunge in seara aceasta la vechii lui fani, oameni care au format generatia hippie si care stiu ca este una din ultimele ocazii in care-si vor mai vedea pe scena idolii tineretii. Poate si cauza aceasta simt o permanenta si sincera caldura in jur. Nostalgie, bucurie si, putin, speranta.

Autor: Mad
Vezi galeriile trupelor: Bucium

Data concert:  June 02, 2010  | 1 Comentarii  | 3002 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Bob Dylan, Nicu Alifantis & Bucium (Zone Arena, Bucuresti)

  • Ce ai cu Bucium? Esti gelos/asa? A fost unul dintre cele mai bune concerte ale lor... daca nu poti sa te abtii de la comentarii rautacioase si subiective mai bine scrie numai despre ce te face fericit/a...
    Obisnuiam sa urmaresc acest site zilnic... prefer acum sa ma dezabonez. Sa fiti sanatosi... atat ca va doriti sa fie si dusmanii vostri.

    1. Posted by nemultumituLuPeste | 08 Iunie 2010 20:45
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte