Hellfest 2011: prima zi

Hellfest 2011 – ultima editie cu locatia Pays Des Loires, Clisson (F). Se presupune ca anul viitor locul se va schimba datorita vanzarilor din ce in ce mai rapide de bilete (al doilea an cand a fost sold out) si faimei dobandite. Chiar si pe afisele cu Hellfest 2012, motto-ul era “A New Beginning”. Dar acum va invit la o scurta calatorie literara ce descrie sfarsitul care precede acest nou inceput: un final cat se poate de reusit!

16.06.11 – Ziua 0

Dupa un zbor de 3 ore, o calatorie cu trenul care a costat cat biletul de avion (dublu cat anii anteriori) care nici macar nu m-a adus la destinatia finala, si inca 2 drumulete in care nimeni nu a controlat biletele – e ca o loterie, poti risca sa platesti ditai amenda, sau sa mergi pe gratis si sa ai bani pentru merchandise-ul scump dar irezistibil care te paste la festival -  am ajuns la locul cu pricina in acelasi timp cu o droaie de alti calatori, veniti din toate colturile lumii, din Australia pana in Canada. Crezand ca lumea incepe sa vina abia pe 17, in prima zi a festivalului, n-am stiut ca locurile de camping se vor epuiza ca painea calda pe vremea comunismului… asadar dupa ce m-am instalat si m-am uitat in jur, mi-am dat seama ce inseamna “Hellfest 2011 – SOLD OUT”. In afara de McDonald’s, toate celelalte magazine din vecinitate s-au inchis la 20:00.
In cortul Metal Corner deja se canta de pe la ora 19:00, daca nu ma insel. Am prins 3 trupe: una de un melodic metal modest, o alta de brutalcore si o trupa de rock’n’roll in genul Motorhead; o trupa care am auzit ca se afla si prin reclame frantuzesti. Per total, trupele au fost antrenante iar cortul era arhiplin. Am inteles ca mai tarziu in noaptea (dimineata deja) aceea a fost si un program de rockoteca, urmat de DJ + stripteuze.

17.06.11 – Ziua 1

Cerul de o culoare gri, de parca au avut o intelegere Franta cu Anglia sa faca schimb de ceruri pentru un weekend. Dupa un dus DIY (decat sa dau 6 euro la cabina, am ales varianta “apa din sticla de 5 litri la 87 eurocenti, sapun si tufisuri drept perdele”) m-am indreptat spre site-ul scenelor unde prima trupa a zilei Klone se apropia de sfarsitul recitalului, incheiand cu un cover dupa Bjork - Army of Me. Foarte bine au sunat, din cat am auzit. In paralel la cortul mezin Terrorizer au cantat Hangman's Chair care pareau foarte interesanti inca din ce auzisem pe myspace.
Isi face aparitia si prima trupa de pe Main Stage 1 a editiei, Valient Thorr. O trupa simpatica de care am tot auzit in tot felul de publicatii rockistice. Ba chiar si fanii au o denumire haioasa: “thorriors”. Trupa arata ca o gasca de glam-eri/hard rockers iesiti la pensie, care nu mai tin cont de aspectul fizic…in special haiosul vocal Valient Himself. Muzica prestata este un stoner/hard rock putin cam palit, dar se vede ca spiritul dominant in trupa este unul de petrecere. Intre fiecare cantec aveam parte de comentarii haioase de la Valient, iar in timpul cantecelor, toata lumea se zbenguia…chiar si burtica lui Valient iesita pe dinafara se misca in ritmul muzicii Valient Thorr.

 

Apoi, in drumul spre My Sleeping Karma, am prins putin din recitalul Suicide Silence (foto). Obiectiv vorbind, a fost un show energic si o dovada ca genurile “-core” sunt inca in atentia sporita a celor tineri si posedati de hormoni si adrenalina. Multa agitatie in fata, multa violenta sonora, si multe tatuaje pe scena au facut ca Suicide Silence sa fie pe gustul celor prezenti in fata Main Stage 2.
My Sleeping Karma, pe de alta parte, o trupa instrumentala aproape in intregime… opusul a ceea ce am vazut la Suicide Silence. Tin sa mentionez ca micul cort Terrorizer a fost arhiplin pe toata durata festivalului, cateodata depasind chiar si populatia cortului mai mare, Rock Hard. My Sleeping Karma presteaza o muzica de bun gust, care te lasa pe ganduri si te forteaza sa savurezi in lumea proprie, si in fumul perpetuu de Marijuana din jur. Un show frumos si usor esoteric.
Urmeaza Malevolent Creation si In Solitude in paralel – fir-ar al dracu, editia asta a fost strigatoare la cer, tot timpul cantau in paralel doua formatii extraordinare, rar puteai asista la un concert in intregime fara sa regreti pentru restul vietii ca nu ai prins macar o particica din celalalt. Show-ul Malevolent Creation a fost plin de energie si destul de modern, la ce old-school Florida Death Metal ma asteptam eu. In schimb In Solitude, o trupa destul de noua in catalogul Metal Blade, mi-a placut chiar mult. Un old-school Heavy Metal occult influentat de Mercyful Fate 95% (minus falsetto-uri) uns cu un strat de NWOBHM, putin Exciter, Stormwitch, Demon si rezultatul este o trupa ce merita atentia voastra…pentru fanii sloganului “hai cu Satana”.
The Dwarves au urmat si ma durea gura de la cat cascam. In schimb Dodheimsgard au reusit sa cucereasca publicul cu avantgarde norwegian black metal-ul lor unic. Vikotnik a fost foarte in forma, Kvohst foarte hipnotic, si chiar daca le sta in caracter sa para introvertiti, si-au exprimat din plin placerea de a canta si au fost foarte…umani.

 

Dupa ce m-au capiat (in sensul cel mai bun al termenului) japonezii de la Church of Misery cu al lor Sludge nimicitor, m-am indreptat spre Alter Bridge (foto). Poate din cauza vremii mai nehotarate decat o adolescenta de 14 ani, nu m-au dat pe spate cum ma asteptam…parca erau putin plictisiti, obositi, sictiriti. Sigur, au comunicat cu publicul, au prestat piesele corect dar…lipsea vlaga, atat a lor cat si a publicului. Spre finele recitalului m-am indreptat repede sa vad in actiune super-grupul The Damned Things. Am ajuns in mijlocul cantecului lor cel mai bun Friday Night dupa care solistul de la Everytime I Die anunta ca Scott Ian nu a putut sa ii insoteasca in turneu deoarece avea sa fie tatic in acel weekend si a ramas in SUA.
Urmeaza Maximum the Hormone, niste japonezi ciudati la care n-am rezistat mult. Parca dadea cineva scroll pe un iPod…influente pop, grindcore, folk, spoken word combinate parca in bataie de joc doar sa atraga atentia…nu, mersi.

 

 

Am vrut sa vad care-i treaba cu The Cult (foto), inainte sa ma opresc la Eyehategod. The Cult au o muzica accesibila, usor misterioasa, melodica dar fara multa sare si piper…chiar daca tronul de toba e ocupat de John Tempesta si Ian Astbury l-a inlocuit practic pe Jim Morrison alaturi de Krieger si Manzarek la un moment dat.
In schimb Eyehategod…asa da!!! Cu sludge-ul lor sudic si mai greu decat Nichita din Romana… au emanat atata brutalitate prin muzica si sunetul plin de ura… ma mir ca nu a zburat scafarlia cortului. Un show mult mai energic decat cel din 2009; superb!
Pacat ca nu mi-am luat o pernita cu mine in timp ce cantau The Exploited, mi s-a rupt maxilarul de cat cascam. Chiar daca Watti inca isi mai vopseste creasta lui in rosu de sange menstrual si la 60 de ani sau cat o avea si chiar daca a parut sa fie o trupa de crust-punk a la Discharge, Doom, Amebix, ba chiar si putin Sick of It All…a fost groaznic de plictisitor.
Plictiseala a continuat alaturi de Karma to Burn care m-au dezamagit. Suna mai bine pe album. Sau cel putin, mai interesant.

 

Down (foto) au avut un recital parca mai slab decat cel din 2009. N-am simtit energia de atunci… chiar daca si acum cat organizatorii ii faceau gesturi sa iasa de pe scena ca deja depasise timpul cantarii, fredona un “and she’s buying the stairway…to heaven” afon si batjocoritor, in semn de rebeliune. In 2009 a fost Whole Lotta Love. Acum parca fost mai putina…

 

Incepand cu ora 20:10, m-au asteptat 4 ore de rai sonor si dezmat fizic: au urcat Meshuggah (foto) pe scena. Dar aceeasi poveste ca la Down…parca a lipsit din vlaga la care ma asteptam din partea masinariei suedeze de zgomot inteligent si calculat. Jens Kidman a fost politicos cu publicul entuziasmat, dar parca era cam morocanos. Mai morocanos decat de obicei. Recitalul a inceput cu Rational Gaze, a inclus Bleed, Lethargica, Pravus, Straws Pulled at Random si s-a incheiat cu clasicul Future Breed Machine.

 

Spre rusinea mea nu am prins nici un minut din recitalul Corrosion Of Conformity pe care tineam neaparat sa-l vad, din cauza faptului ca am vrut sa stau in primele 2 randuri pentru a marturisi, pentru a 4-a oara in viata – de parca ar fi vreodata indeajuns - fenomenul Iggy & The Stooges (foto). Si a meritat. In primul rand, mereu cand am vazut The Stooges, am fost printre primele randuri si a fost haos in jurul meu, haos care culmina mereu cu violenta. Acest recital nu a fost o exceptie. Raw Power a fost prima piesa (daca tot aveau sa cante albumul in intregime, pentru ca la chitara se afla James Williamson, cel de pe albumul omonim), urmat de un Nous sommes les Stooges sarmant din partea lui Pop. Langa mine o tipa care probabil a exagerat cu numarul foliilor de LSD din cerul gurii, coborand dintr-un crowd surf, l-a lovit in cap cu cizma ei de piele si metal pe un nene. Cum s-a restabilit cu picioarele pe pamant, domnul nervos i-a adresat ceva injurii pe franceza, iar cand si-a dat seama ca ea oricum e pe alta lume…i-a troznit un dos de palma de s-a invartit 180 de grade…dupa care si ea a inceput sa faca la fel, pentru jumate din Search and Destroy. Cand Iggy a anuntat ca urmeaza Gimme Danger, Williamson a confundat inceputul cu cel de la Penetration…fapt care L-a facut pe Iggy sa se intoarca nervos la el cu un What the fuck are you doing???. A mai avut loc o bataie langa mine dar cred ca premiul “Idiotul zilei” ii revine domnului din fata mea care si-a pus pe umeri copilul de 4 ani. As spune pe toata durata concertului, dar copilul a cazut de vreo 7-8 ori cand cei din jur se impingeau unii intr-altii ca niste epileptici crizati…deci a pierdut ceva momente. Domnul o fi crezut ca va fi o experienta de neuitat pentru fiul sau sa vada The Stooges din fata la 4 ani…dar la cate cazaturi a luat copilul chiar si in cap, cred ca se ducea memoria mai repede decat cu dispozitivul din Men In Black. A fost oricum un alt concert Iggy de neuitat. Am avut ocazia sa-I vedem fundul, sa o vedem pe o tipa situata intre picioarele Lui pipaindu-I “instalatia”, pe extraordinarul bassist Mike Watt violand amplificatorul, pe Iggy facand de 5 ori crowd surfing doar sa enerveze paznicii la care se stramba, pe Valient Thorr dansand pe No Fun alaturi de ceilalti participanti din backstage…si replica de aur “fuck this mic stand!”. O ora cu regele rock-ului.

 

M-am grabit sa impart urmatoarea ora intre Morbid Angel (foto) si Clutch. Pe ambii i-am mai vazut, ambii imi plac mult si de nici unii nu ma satur. Morbid Angel am crezut ca se vor baza in principal pe piese de pe noul album, ceea ce ar fi fost interesant, dar dupa ce am auzit prima masura din Immortal Rites mi-am dat seama ca au apelat la obisnuitul recital “best of” din care n-au lipsit Maze of Torment, Rapture, Chapel of Ghouls, Where the Slime Live, God of Emptiness, World of Shit, iar din cele noi doar Existo Vulgore si Nevermore.
La Clutch nu are rost sa incerc sa descriu. Un sludge/stoner/progressive/hard rock extrem de bine pus la punct dar si ghidus, cu tobarul Jean-Paul Gaster demonstrand ca a iesit din mama lui cu betele in mana.
In drumul spre Possessed, am prins destul din recitalul Rob Zombie. In primul rand jumate din componenta actuala este venita de la Marilyn Manson (John 5 si Ginger Fish). Dupa intro-ul Call of the Zombie recitalul a continuat cu piese precum Living Dead Girl, Superbeast, Dragula, 3 piese White Zombie si multe sample-uri din filme horror precum Halloween si Carrie. A fost un show foarte reusit de industrial metal socant. Un fel de Alice Cooper al secolului 21.
Possessed au avut parte de un recital foarte reusit. Vocea lui Jeff Bercerra este inconfundabila si in timp ce canta, mi se facea pielea de gaina…vocea sa suna neschimbata inca de pe vremea Seven Churches si parca ne-a dus pe toti inapoi in timp, la sursa death metalului floridian. Beneficiind si de Tony Campos la bas, si de muzicieni din Sadistik Exekution, concertul a fost o adevarata lectie de Death Metal de la maestrul Jeff Bercerra care era foarte in forma – chiar si din scaun cu rotile, in urma impuscaturii. Ba chiar am asistat la unul din cele mai “trv” momente din metal: acesta a facut doua poze publicului, a inchis aparatul si a continuat un headbanging plin de pofta pentru restul piesei Death Metal din scaun.
Insa din nou, nu am putut vedea concertul in intregime, pentru ca in cortul Terrorizer se desfasura alt fenomen muzical: The Melvins. Unul din cele mai grele concerte de la festival, depasindu-i in greutate nu numai pe Eyehategod din ziua aceea, dar si pe formatiile din zilele urmatoare. Poate le-a fost mai usor sa biruie, ca doar au doi bateristi. Extraordinar recital. Foarte dur. Jumate din el au fost cantece de pe Houdini (album mixat de Kurt Cobain), iar alte surprize au fost doua cover-uri Alice Cooper, si clasicul cover Flipper - Sacrifice.

 

In drum spre Mayhem, am prins Cloud Connected de la In Flames (foto). Cat timp Mayhem au intarziat vreo 20 de minute, am mai tras cu urechea la In Flames. Nu le sunt fan, dar au avut un show dragut. S-a auzit bine. Atat… In sfarsit urca Mayhem pe scena, iar eu cu ochii beliti, asteptam ceea ce ei au anuntat ca fiind “un show special”. Ce-i drept nu am apucat sa vad Mayhem live pana acum, dar in afara de un decor dragut cu lumanaraele si tot arsenalul satanist, nu am prins partea cu “special”. Sigur, Attila este un frontman infricosator de teatral cu o voce venita parca din iad, iar playlist-ul a inclus piesele de rezistenta precum A Time To Die, Ancient Skin, View From Nihil pt.1, Freezing Moon, Chainsaw Gutsfuck, Pure Fucking Armageddon si Deathcrush…dar au cantat piesa dupa piesa, apoi s-a terminat. Nu mi s-a parut un concert iesit din comun, urmare a faptului ca ultimele 15 minute le-am petrecut la cortul Monster Magnet, care au cantat splendid si imi pare rau ca nu am vazut mai mult. S-a auzit foarte bine. Apoi am mers la nani.

Foto: Eric BAGNARO, OZIRITH.com/HELLFEST Prod