concerte

Leafmeal Festival 2016 - o primă conectare cu Voivod ȋncheiată de carnivorii de la Entombed A.D.

Leafmeal Festival 2016 - o primă conectare cu Voivod ȋncheiată de carnivorii de la Entombed A.D.
TRUPE: Avatarium, Entombed A.D., Jess and the Ancient Ones, Secrets of the Moon, Voivod

Nu prea aş fi avut de ce să mă chinui să merg pȃnă ȋn Dortmund, un loc ȋn care nu ajungi decȃt dacă iei un low-cost la şase dimineaţa alături de cele mai mari ciudăţenii ieşite din populaţia Romȃniei… Un loc animat de toate celelalte ciudăţenii venite din cele mai problematice ţări ale planetei. Sunt tot felul de industrii active ȋnăuntrul şi ȋn jurul acestui mic oraş periferic al Germaniei şi iată cum se explică prezenţa ciudăţeniilor. Ce ȋnseamnă ele? Păi, mai ţineţi minte senzaţia avută atunci cȃnd rătăceaţi printr-o zonă rău famată a Bucureştiului ȋn ani ’90? Să fi fost Ferentari sau Rahova, Obor sau Crȃngaşi, Pantelimon sau Titan - Balta Alba, nu conta prea mult pentru că toate privirile erau oricum fixate pe voi, indiferent ce haine purtaţi sau ce atitudine adoptaţi. Era un soi de verificare preventivă care se putea termina cu o bătaie, un jaf, o uşoară umilinţă sau cu nimic. Erau şi interacţiuni interesante prin zonele astea şi, clar nu era totul negru, dar acum sunt şi multe amintiri enervante care rămȃn agăţate pe undeva şi ţin mai mult de sărăcia minţii, nişte amintiri care ȋncep să ȋnvăluie capul ȋn momentul ȋn care pui piciorul ȋn Dortmund, un oraş cu figuri care te urmăresc pȃnă ȋn cel mai ascuns colţ. E foarte probabil ca privirile astea fixate de figurile monstruoase să nu degenereze ȋn ceva brutal şi astfel să rămȃnă doar un sentiment care te bȃntuie ȋntr-un spaţiu cu arhitectură modernă, ȋntr-o oarecare măsură şi cu ceva comportamente depăşite. Cu excepţia recepţionerilor de hotel, nu cred că am putut să comunic ȋn limba engleză acolo cu vreo vȃnzătoare, vreun pȃndar de la club, vreo doamnă care lucra la muzeu şi tot aşa. Odată am ajuns ȋn acest oraş ȋntr-o lună călduroasă de primăvară şi atunci am văzut ȋn centru mulţi rockeri şi punkişti care cerşeau… Făceau chetă exact aşa cum ȋi vedeam pe ai noştri pe la Universitate şi Romană ȋntr-o eră apusă. Astăzi, copiilor din Bucureşti ȋnsă, le e ruşine să mai cerşească ȋn centrul oraşului. Mai bine stau acasă şi epuizează news feed-ul, ceea ce pare cinstit. 
 
Ȋn mod obişnuit, un festival de muzică, cu un line-up oricȃt de frumos şi cu o legendă oricȃt de captivantă născută ȋn jurul lui, nu m-ar fi determinat să bat drumul pȃnă ȋn Dortmund şi să vreau să-mi petrec cȃteva zile ȋntr-un loc care produce cȃteva gȃnduri nasoale. Dar, cu prilejul lansării split-ului „Fall / Gospel of the Horns” ȋnfăptuit de Voivod şi Entombed A.D., a fost anunţat şi un turneu european pentru această toamnă, cu aceste două trupe ȋn rol principal, cărora li s-a adăugat şi Lord Dying, o trupă americană de sludge, cu Jeff Golden la bas, un muzician care a fost inclus ȋn formula Crowbar ȋn urmă cu cȃţiva ani şi cu Rob Shaffer la tobe, care mai activează şi la Dark Castle şi a fost membru live la YOB prin 2011. Deşi turneul cu Voivod şi Entombed A. D. e unul foarte generos şi conţine o grămadă de date prin diverse oraşe din Germania, Olanda, Italia, Anglia, Irlanda, Franţa sau Spania, am ales să merg tocmai ȋn Dortmund la acest Leafmeal Festival, ȋn primul rȃnd pentru că ştiam că acolo erau implicaţi cumva oamenii de la Century Media, pe care ȋi pot asocia cu un sentiment de ȋncredere. Ştiam că au un loc bun pentru acest eveniment, aşa că am preferat să stau departe de orice factor de risc avȃnd ȋn vedere că urma să văd Voivod pentru prima dată ȋn viaţă, un fapt care ȋn percepţia mea a capătat nişte valenţe colosale, poate chiar a alunecat ȋnspre un misticism fanatic. Cȃnd vorbesc de factori de risc, mă refer la incertitudinea asupra condiţiilor de desfăşurare a unui concert ȋntr-un loc străin. Evident că sunt exemple pozitive legate de locurile asociate cu acest turneu, dar aici au intervenit şi chestiuni personale care nu m-au putut lăsa să umblu prin Europa după cum ȋmi dictau visurile. Apoi, dincolo de faţa sumbră sau scȃrboasă a Dortmundului apar şi nişte aspecte binevenite ȋn această ecuaţie, cum ar fi faptul că acolo se găseşte sediul casei de discuri Century Media. E o mare chestie să poţi să-l vizitezi ȋn cazul ȋn care te cunoşti cu ceva oameni care lucrează acolo. Pentru mine, sediul lor e ca un muzeu pentru că acest label a fost şi este tărȃmul unora dintre cele mai clasice şi grele trupe europene de death metal, dar şi pentru muzicieni mari care au cotit-o spre direcţii mai melodice. Despre filiera americană Century Media, nu mă pronunţ ȋnsă… E prea departe! A pătrunde ȋn acel spaţiu din Dortmund, situat ȋntre o cale ferată, o colonie care e gazda multor naţii dinspre Orient şi nişte arii industriale ȋnseamnă o experienţă particulară care stoarce toate reacţiile de admiraţie ale unui individ. Nu numai că ȋi vezi pe oameni la lucru printre tone de discuri marfă, dar găseşti pe pereţi pictura originală a lui Kristian Wåhlin pentru „Wildhoney” de la Tiamat, sau o sculptură mare, ca un triptic care a ajuns să devină imaginea albumului „Alpha Omega” de la Cro-Mags, de exemplu… De specificat că originalul este fabulos ȋn comparaţie cu ceea ce a ajuns pe copertă, o formă care nu mi-a atras atenţia deloc pȃnă să văd sursa… Dincolo de astea, găseşti albume Sentenced ȋnrămate şi puse la loc de cinste, postere care mai de care din diverse perioade şi să tot fie. Cred că, alături de muzeul Ostwall specializat pe artă modernă şi contemporană, localizat ȋntr-un aşa-zis U-Tower, o fostă fabrică de bere, sediul Century Media se adaugă la cele mai interesante puncte de vizitat din Dortmund, o aşezare unde echipa locală de fotbal, celebra Borussia ȋncă ȋnseamnă un fenomen major. 
 
Deşi ȋn acest oraş perifieric istoria metal-ului a ȋnregistrat nişte episoade importante, iar aici putem exemplifica prin live-ul Napalm Death din 1987 care a fost popularizat printr-un bootleg, dar şi prin fel de fel de explozii ȋntr-un underground orientat mult ȋnspre punk ȋn anii ’70 şi ’80, astăzi Dortmund nu pare o zonă prielnică pentru muzica despre care vorbim. Ȋn ultimii ani, concertele se ȋntȃmplă ȋn Essen sau Bonn, dacă ne referim la oraşe apropiate de Dortmund, aşa că nu putem spune că există o infrastructură pentru metal şi alte derivate. Leafmeal Festival, aflat la a doua ediţie ȋn 2016 reprezintă o ȋncercare menită să schimbe situaţia asta, dar nu pot avea convingerea că se va mai ȋntȃmpla şi la anul ȋn acelaşi loc sau ȋn aceeaşi formă. 
 
Leafmeal Festival ȋnseamnă o zi de concerte susţinute pe două scene ȋntr-o clădire destul de mare şi o seară de introducere, adică un warm-up party. Acestea au avut loc ȋn zilele de 4 şi 5 noiembrie. Introducerea a fost animată de concerte ȋn două locuri diferite. Cherokee a cȃntat ȋn magazinul Black Plastic. E o trupă de hard rock cu voce feminină, sau cel puţin aşa o ştiu eu ca urmare a faptului că am ascultat recent EP-ul „Mother Nature’s Child”, un material foarte plăcut cu influenţe din ZZ Top sau din trupele ȋn care a umblat Dio. Black Plastic e un magazin cu multe discuri, unde găseşti de la clasici la extremi, cu first editions şi reissues, materiale de o calitate foarte bună, ȋn principal. Din ce am citit mai demult, Black Plastic a fost ȋnfiinţat ȋn locul unei frizerii şi se obişnuieşte să se organizeze oareşce concerte pe-acolo, chiar dacă spaţiul e mai mic decȃt actualul Rock Shop din Bucureşti, de exemplu. Deşi numele Cherokee e foarte atrăgător, nu m-am dus la show pentru că am ȋnţeles că se aglomerase peste firea omenească. 
 
Ȋn aceeaşi seară au mai fost programate două concerte ȋn barul Tapir, un loc mult mai mic decȃt Private Hell din acelaşi Bucureşti, avȃnd un singur nivel. Locul e frumos, cu multe detalii decorative şi pare că se ţin evenimente vrednice de interes pe-acolo. Am văzut nişte postere cu numele Edgar Alan Poe şi H.P. Lovecraft pe ele, doar că n-am ȋnţeles cum funcţiona influenţa acestor scriitori notorii ȋn acele evenimente, pentru că totul era prezentat ȋn limba germană. Ştiam că aici finlandezii de la Hexvessel vor avea un show acustic ȋn formulă restrȃnsă, dar mare mi-a fost mirarea cȃnd am văzut că ȋnainte de asta mai era o trupă care nu plănuia nimic acustic. Ȋn Tapir nu exista nimic din cele necesare pentru un concert care avea nevoie de amplificare şi nici măcar o scenă. Dar, băieţii de la Motorowl au venit cu amplificatoare Marshall şi head-uri Orange şi au făcut ca lucrurile să fie posibile. 
 
 
Motorowl este o trupă tȃnără care se alimentează cu tot felul de tendinţe din genul psychedelic rock, iar anul acesta marchează debutul lor odată cu albumul „Om Generator”, ieşit ȋn vara trecută. Muzica lor e un mix inedit de scheme ale anilor ’70, iar uneori clapele au un sunet foarte apropiat de maniera 8-bit şi parcă şi chitara ȋncepe să le urmărească cu un groove nebun. Vocea e foarte melodioasă şi solourile sunt de o clasicitate care merită lăudată datorită unei execuţii surprinzătoare. N-aş fi putut să ajung la o parte din concluziile astea dacă mă gȃndeam la această trupă doar prin prisma showului de la Tapir, unde arhitectura locului nu prea ajuta sunetul de ansamblu, chiar dacă toate instrumentele se făceau auzite, dar cȃnd am pus la ascultare albumul de debut al acestor băieţi de la Motorowl, m-am bucurat de o foarte frumoasă descoperire. 
 
 
Aşa cum spuneam, Hexvessel a venit ȋntr-o formulă mai lejeră, cu principalul Mat McNerney la chitară acustică şi voce, cu Marja Konttinen la percuţie şi backing vocals şi cu violonista Tuuli Jartti, care de asemenea participă şi la backing vocals. Concertul a fost anunţat ca o apariţie particulară, ȋntrucȃt ȋn plan au intrat nişte cȃntece nemaiauzite ȋntr-un live, printre altele. Cu această ocazie a fost lansată o casetă ȋn ediţie limitată la 30 de copii care conţine versiuni demo ale unor cȃntece precum: „Sacred Marriage”, „Constant Conference”, „Unfurled”, „Summer Fires”, sau cover-ul la „Since There Were Circles”, piesă din 1971 aparţinȃnd folkistului american Bod Lind. Foarte interesant este că pe aceeaşi casetă se găseşte şi o versiune la „Children of the Atom Bomb”, cȃntec pe care ȋl ştim de la Beastmilk şi iată că abia acum aflu că a fost compus iniţial pentru Hexvessel. Această ediţie de casetă a fost ilustrată ȋntr-un mod foarte curajos de Costin Chioreanu. Spun curajos pentru că el a trebuit să deseneze coperţile tuturor celor 30 de casete ȋn ziua lansării, inclusiv ȋn barul ȋn care oamenii cȃntau. Aşa că, fiecare copertă este realizată dintr-o ilustraţie originală, ȋn timp ce doar booklet-ul a fost printat. Fiecare casetă conţine şi un patch făcut manual, iar acestea au fost create pe materiale de culori diferite. Despre concert, nu am ce să spun pentru că a trebuit să plec exact ȋnainte ca acesta să ȋnceapă, deoarece oamenii principali de la Hexvessel mi-au cerut ajutorul ȋntr-o chestiune la fel de importantă pentru ei ori chiar mai mult decȃt showul cu pricina de fapt. 
 
 
Ȋn următoare a zi a avut loc o sesiune de autografe ȋn magazinul Idiots Records, un alt loc popular din Dortmund ȋn care găseşti destulă muzică pe CD sau vinil şi multe alte articole de merchandise. Voivod şi Entombed A.D. au fost prezenţi pentru a semna split-ul mai sus amintit. Trebuie să mărturisesc că mi-au paralizat puţin corpul şi mintea cȃnd Michel Langevin, adică Away m-a recunoscut doar pentru că am stat un pic de vorbă anul acesta la Roadburn şi am făcut o poză după showul Tau Cross
 
 
Leafmeal Festival s-a ţinut ȋn FZW, o clădire mare cu două scene cum spuneam, unde toate trupele de metal, rock şi pop aflate ȋn turneu prin zonă ajung să cȃnte. Sala mare are o capacitate de vreo 1000 de persoane sau poate mai bine şi beneficiază de un sunet foarte bun, ȋar ȋn sala mică nu ştiu ce se ȋntȃmplă. Ȋn cea din urmă au cȃntat Powder for Pigeons, Albez Duz, Sahg – acei doomer-i norvegieni care ȋncep să fie din ce ȋn ce mai apreciaţi, Ketzer, Lord Dying pe care i-am menţionat mai sus şi Jess & The Ancient Ones, pe care mi-ar fi plăcut să-i prind dar fapta a fost că au cȃntat ȋn acelaşi timp cu Entombed A.D., aşa că alegerea a fost făcută cu uşurinţă dar şi cu un pic de regret. Concertele din sala principală au ȋnceput cu Gingerpig şi Villagers of Ioannina City şi apoi a urmat Secrets of the Moon cu V. Santura la bas (ex-Celtic Frost, Triptykon) ȋnlocuind-o pe Naamah Ash. Ȋn alte circumstanţe aş fi mers la primele două trupe din curiozitatea datorată numelor deocheate, dar şi pentru că am auzit ceva oameni entuziasmaţi de ele. Probabil că şi pentru Secrets of the Moon aş fi acordat atenţie deoarece ultimul album, „Sun” a adunat o grămadă de complimente. Eu nu am ascultat decȃt „Carved in Stigmata Wounds” din 2004 care nu m-a impresionat şi astfel, nu m-am legat de acest grup de pseudo-blacker-i germani pȃnă acum. Dar, ştiind că mai tȃrziu urmau canadienii de la Voivod, absolut nimic nu mai părea relevant, drept urmare, am stat la băutură şi ţigări pe-afară, ȋn cea mai mare parte a timpului. Ăsta e cel mai tare aspect atunci cȃnd ai de-a face cu o publicaţie fără renume international sau cine ştie ce pretenţii mecanice. E faptul că nu-ţi face nimeni o listă cu artiştii pe care trebuie să-i urmăreşti şi nu există regulă de abordare, aşa că toate vin din chef sau instinct. 
 
Ştiam că pe la opt şi un pic apare Voivod pe scenă, aşa că la două-trei minute după ce s-a făcut ora cu pricina, am intrat ȋn club şi pe măsură ce ȋnaintam pe un coridor se auzea intro-ul de la „Killing Technology”, ca o numărătoare inversă menită să anunţe conectarea. Mi se părea incredibil ca setlist-ul să ȋnceapă fix cu cel mai mare hit al canadienilor. Nu ştiam la ce să mă aştept, nici măcar nu mă uitasem la vreo ȋnregistrare cu un concert integral mai recent de ȋnceputul anilor 2000. Nici nu mă gȃndisem să caut setlist-ul din turneul actual, tot ce conta era că-i văd pe o scenă. Pentru că am aşteptat atȃt de mult acest concert, trupa asta a căpătat o aură misterioasă pentru mine, ca şi cȃnd ar fi fost o enitate greu de găsit. Cu toate astea, aceşti pionieri ȋn alăturarea thrash-ului cu science fiction-ul au fost mai tot timpul activi. Poate că, pȃnă să scoată „Target Earth” ȋn 2013, primul album compus fără contribuţia lui Piggy retras ȋn necunoscut ȋn 2005, turneele lor au fost mai puţin previzibile ȋn ceea ce ţinea de desfăşurarea lor. După ce a ieşit acest album, mi-am spus că trebuie să văd totuşi Voivod cumva, dar timpul se comprima şi mereu apărea cȃte un obstacol. Ȋntre timp, canadienii au mai scos un EP minunat şi cȃteva split-uri cu nume gigantice precum At the Gates, Napalm Death şi acum, Entombed A.D.. Nu ştiu dacă e cineva care să se ȋntrebe de ce ar vrea altcineva să vadă atȃt de mult trupa asta. Ȋntr-un astfel de caz extrem, ar merita să specific că nu există nicio altă trupă ca Voivod. Okay, fragmente scurte din muzica lor se pot asemăna cu ceva din prima eră Black Sabbath, sau mult mai bine cu genul pus la punct de Hawkwind, dar astea sunt chestii izolate şi, de fapt Voivod se alătură acestor două grupuri doar ca un altul ce a propagat o influenţă vastă ȋn urma unor creaţii originale. Aceşti canadieni sunt extratereştri ȋn scena metal globală pentru că au avut la ȋndemȃnă aceleaşi componente clasice din thrash, rock’n’roll şi punk ca mulţi alţii, dar ei au ȋnfăptuit un altfel de progressive, le-au folosit altfel şi le-au transformat ȋn ceva ce lipsea cu desăvȃrşire din muzică.   
 
 
Concertul Voivod din FZW a ȋnceput cu niste experimente la sunet, aşa că prima parte din „Killing Technology” s-a auzit ȋntr-un fel cam sărac, dar ȋn timpul ăla se simţea cum se lucrează, iar după strofe, lucrurile s-au schimbat ȋn ceva ideal. Chiar s-au pus şi ceva efecte uşoare pe vocea lui Snake cȃnd a trebuit să facă pe robotul şi să spună: „You lose your function. You’re just a substitute”. S-a făcut apoi un salt cu un an mai departe, ȋn 1988 şi s-a ajuns la „Tribal Conviction” şi am intrat ȋntr-o stare de blocaj ce s-a menţinut pe tot concertul deoarece toate lucrurile au fost oferite exact cum mi-am imaginat, fără nicio lipsă. Ȋncă un album ȋnainte şi a ȋnceput piesa „The Unknown Knows” ȋn care refrenul a transmutat lucrurile ȋntr-o dimensiune suprarealistă din care simţeam că nu mai vream să ies vreodată.  Canadienii au revenit apoi la „Killing Technology” cu piesa „Overreaction” şi după aceea m-am trezit ȋn prezent cu „Fall” de pe „Post Society”, urmȃnd să aud şi piesa de titlu a acestui material ceva mai ȋncolo. 
 
 
Fie că se interpretau cȃntece din anii ’80, fie din zilele recente, chitaristul Daniel Mongrain, zis Chewy era responsabil de o expoziţie de riff-uri şi solouri criminale. Adevărul este că nu ştiu cine ar fi putut să-l ȋnlocuiască mai bine pe Denis „Piggy” D’Amour, iar compoziţiile noi nu fac decȃt să aducă o dovadă monumentală că şcoala canadienă de muzică nu ȋncetează să caute să depăşească limitele. Dincolo de caracterul tehnic inovator instaurat la Martyr, Chewy a mai bifat ȋn trecut o altă trupă recunoscută ca un act ce vrea să facă uitată noţiunea de limită şi bineȋnţeles că mă refer la Gorguts, acolo unde Luc Lemay a dus studiul muzicii ȋntr-un loc foarte ȋndepărtat faţă ce ceea ce se petrece astăzi ȋn metal la nivel general. Ȋnainte de concertul Voivod, am schimbat cȃteva vorbe cu Chewy care spunea că nu prea mai aprofundează muzica metal de vreo 15 ani ȋncoace, cu excepţia momentelor ȋn care se află ȋn turnee şi e dornic să descopere ceva care să-l fascineze. Dacă mai pui la socoteală gȃndul că  Chewy e profesor de muzică jazz licenţiat la Universitatea din Montreal realizezi imediat că de fapt, cheia muzicienilor metal stă ȋn a petrece cȃt mai puţin timp scufundaţi ȋn genul pe care ȋl interpretează, dar cred că aşa merge treaba ȋn mai toate domeniile artistice. 
 
 
Ȋn timpul demonstraţiei lui Chewy, Snake dansa ca reptila căreia i-a ȋmprumutat numele. Vocea ȋi era foarte temperată şi atingea tot ce era esenţial pentru o muzică atȃt de consistentă, iar uneori reuşea să exprime o stare de ȋncordare care anunţa că urma ceva colosal. De asemenea, modul ȋn care a comunicat publicului diverse gȃnduri a fost de vis. Evident, prezenţa lui Away pe scenă devenea la un moment o ameninţare pentru imaginea celoralţi pentru că uneori pur şi simplu nu-mi puteam lua ochii de la el. Nu ştiu niciun toboşar cu care să-l pot compara şi ȋnţeleg cumva că omul se duce dincolo de rigorile D-beat-ului. Tactica lui principală nu e D-beat-ul, e ceva mai bine de atȃt care nu are nume, chiar dacă unii ar putea considera că exagerez. Apoi, basistul Rocky care a venit ȋn locul lui Blacky este de-a dreptul fascinant, iar muzica nouă făcută de Voivod ȋmi pare că scoate basul ȋn faţă ȋntr-un fel care poate fi asemănat cu vremea albumului „Rrröööaaarrr”, chiar dacă totuşi nu mai vorbim de acelaşi tip de agresivitate. 
 
 
Apropo de „Rrröööaaarrr”, supriza a fost să aud piesa „Korgüll the Exterminator” ȋn acest concert, iar ca mitologia creată exclusiv de trupa canadiană să fie expusă cȃt mai complet, cȃntecul „Voivod” şi-a făcut locul ȋn setlist ȋntr-un moment numai bun. Am ascultat şi ceva de pe „Angel Rat” – un album pe care ȋl ador ȋn ciuda faptului că mulţi s-au plȃns de el de-a lungul timpului, poate doar pentru că trage atȃt de mult spre visare – şi anume, „The Prow”. Cȃnd deja mă pierdusem complet cu setlist-ul ăsta minunat, a venit vremea ȋncheierii şi Voivod a lovit cu superbul cover de la Pink Floyd, „Astronomy Domine” care a fost dedicat ȋntr-un mare fel lui Piggy. Deşi toţi membrii Voivod s-au comportat pe scenă de parcă aveau vreo 20 de ani, chiar dacă ȋn realitate au fiecare cel puţin dublul acestei vȃrste, cei din public au apărut ȋntr-o postură diferită. Ȋn timp ce Rocky parcugea o scenă mare din doi paşi, ascultătorii stăteau suspect de cuminţi cu excepţia cȃtorva care se fixaseră ȋn faţa scenei cu un scop anume. Cȃnd a ȋnceput intro-ul la „The Unknown Knows”, Snake a ȋntrebat dacă mai ţinea cineva mintea cȃntecul ăla. Reacţia a fost dezastroasă. Dincolo de astfel de gafe, am citit pe diagonală cȃteva descrieri despre concertele date de Voivod ȋn ultima vreme şi se pare că i-am prins ȋntr-o formă extraordinară, cum n-au mai avut demult, ȋntrucȃt toate părerile veneau de la oameni profund impresionaţi de etapa prin care trece această trupă. Canadienii lucrează ȋn prezent la un nou album, iar eu ȋncep deja să-mi imaginez unde am să-i văd data viitoare. O supriză ȋn Bucureşti cum ar fi? Poate că e ceva realizabil. 
 
 
Chiar dacă acest concert susţinut de Voivod m-a hrănit cu tot ceea ce aveam nevoie ȋn materie de astfel de manifestări, am zis că nu pot arăta indiferenţă faţă de următorii muzicieni care au apărut pe scenă, Entombed A.D.. Nu am intrat cu mare hotărȃre in sală ȋntrucȃt rămăsesem ȋn vortexul stelar generat de Voivod, dar a fost suficient să aud bătăile lui Olle Dahlstedt care făceau să se cutremure ȋntregul FZW. Nici nu ştiam pȃnă să-i văd pe băieţi ȋn Dortmund că lui Olle ȋi lipsesc nişte degete de la o mȃnă, dar se pare că nu-l ȋncurcă treaba asta cu nimic ȋntrucȃt stilul lui pare că duce la dezmembrarea tuturor pieselor dintr-un set de tobe, iar alternarea D-beat-ului cu maniera de „ciocan” face un contrast de excepţie. 
 
 
Vocea lui Petrov a fost de asemenea un alt factor care m-a făcut să mă pierd ȋn mizeria creată de Entombed A.D. instantaneu. Acest glas nenorocit care pare să-ţi reproşeze orice lucru cretin pe care l-ai ȋnfăptuit, dar care ȋn acelaşi timp te face să stai pe propriile picioare indiferent de conjunctură e exact aceeaşi voce pe care o auzeam pe „Left Hand Path”, ba parcă e chiar mai ȋngrozitoare live şi nu iese cu absolut nimic din schemă vreodată. Este ȋntr-adevăr o constanţă fascinantă! 
 
 
Concertul de la Leafmeal Festival a ȋnceput cu un intro ȋn stilul celor mai clasice filme horror ale trecutului, cel mai probabil de provenienţă italiană. Era o temă destul de cunoscută, dar nu pot numi compozitorul sau filmul ȋn acest moment. Oricum, elementele tipice acestui tip de horror s-au mai tot făcut simţite de-a lungului showului. Acest moment s-a vrut a fi unul special, ȋntrucȃt Entombed A.D. a anunţat un setlist aparte bazat pe voturile publicului. Un neamţ ȋmi spunea că a votat folosind cȃteva adrese de e-mail diferite, doar ca să se asigure că are vreo contribuţie ȋn elaborarea listei de cȃntece. Ȋn cea mai mare parte s-a cȃntat de pe „Wolverine Blues”, de aceea i-am şi numit carnivori ȋn titlu pe suedezi, fiindcă mi-am imaginat că ei sunt capabili să vă mănȃnce pe toţi. M-aş fi aşteptat să fie ceva mai mult de pe „Left Hand Path”, dar au fost cȃntate doar piesa de titlu şi „But Life Goes On”. Oricum, nici cu „Wolverine Blues” nu mi-a fost deloc ruşine, unde bineȋnţeles că n-a lipsit „Out of Hand”, doar că de la un punct am simţit că piesele de pe acest album merită prezentate live unui public care să fie format ȋn totalitate de oameni beţi morţi, numai că n-a fost cazul. Petrov şi compania au mai cȃntat ceva de pe „To Ride, Shoot Straight And Speak The Truth” şi de pe „Uprising”, dar nimic de pe „Clandestine”, ceea ce a fost mai mult decȃt firesc avȃnd ȋn vedere că de acest album a fost responsabilă o altă voce. 
 
 
Entombed A.D. a apărut ȋn acest turneu aproape ȋn aceeaşi componenţă ȋn care i-am văzut la Old Grave Fest ȋn Bucureşti, ediţia din 2014, cu marea excepţie că la chitară s-a remarcat ȋntr-un mod demenţial prezenţa brazilianului Guilherme Miranda, o figură foarte cunoscută pe scena noastră datorită concertelor susţinute de Krow aici ȋn decursul cȃtorva ani. Miranda se descurcă ȋntr-un fel extraordinar cu riff-urile „jegoase” cerute de Entombed A.D. cȃt şi cu cele de natură straightforward, la fel şi cu atribuţiile de backing vocals, iar cȃnd vine vorba de solouri, nu mai ȋncape nicio discuţie. Momentul „Left Hand Path” a fost cel mai bun exemplu că Miranda a fost o alegere foarte bună pentru Entombed A.D., unde mai pui că omul ajută trupa şi la chestiunile logistice, aşa cum ştiu ei, sudiştii să rezolve toate treburile atunci cȃnd ȋşi propun. Situaţia e şi mai spectaculoasă atunci cȃnd mă gȃndesc că ȋn urmă cu şapte-opt ani, Guilherme Miranda venea alături de Krow să cȃnte ȋn Suburbia, Bucureşti şi vorbea cu oamenii de pe-aici despre pasiunea lui faţă de Swedish death metal, iar astăzi ȋl găsesc pe scenă alături de Entombed A.D.
 
 
O secvenţă total neaşteptată a venit spre finalul concertului cȃnd suedezii au cȃntat cover-ul de la Rocky Erickson, „Night of the Vampire”, ȋntr-o versiune uşor diferită şi redusă faţă de cea care apare pe split-ul cu New Bomb Turks din 1995, dar oricum a fost un moment incredibil de tare! La fel ca la Voivod, publicul care ocupa cu greu jumătate de sală ȋntr-o formă rarefiată, a fost destul de reţinut, ȋn ciuda insistenţelor lui Petrov, iar singurul moment scurt ȋn care oamenii au ȋncercat un moshing nu a stȃrnit decȃt vărsarea băuturilor din cȃteva pahare. 
 
 
Ȋn altă ordine de idei, subiectul general legat de Entombed şi Entombed A.D. este unul cȃt se poate de trist. Mi-am amintit de aspectul ăsta pentru că am auzit glasuri pe la concert care făceau comparaţia asta. Treaba e simplă. Chitaristul original Alex Hellid a avut la un moment dat fantezia să refacă formula care a creat albumul „Clandestine”, fapt care practic a dus la ȋnfiinţarea Entombed A.D. pentru ca nimeni nu se mai intelegea cu el. Acum aflăm că la Entombed se ȋntorc atȃt chitaristul de la ȋnceput cȃt şi toboşarul original şi vor să cȃnte, ceea ce pare o telenovelă la fel de dezgustătoare ca episodul VenomVenom Inc.. Nu neg că fiecare om implicat ȋn circul ăsta are un aport la unele dintre cele mai importante momente din discografia trupelor, dar ȋn acelaşi timp intervin mofturi şi tot felul de raţiuni scandaloase care opresc o trupă din parcursul ei. Ȋn acel moment rămȃn oamenii care vor să meargă mai departe şi o fac ȋntr-un fel sau altul. După ceva vreme, ceilalţi ajung din nou la concluzia că e marfă să cȃnţi şi să tragi albume şi uite cum avem dubluri de Entombed sau Venom. Fiecare vrea să atingă avantajele aduse de un nume mare, fără să-şi asume vreun risc, dar tind mai degrabă să le dau dreptate celor care nu s-au oprit, au continuat să cȃnte şi să compună indiferent de capriciile celor din jur. 
 
Revenind la Leafmeal Festival, trupa care a ȋncheiat socotelile a fost Avatarium, o trupă ieşită la suprafaţă nu demult din intenţiile creatoare ale basistului de la Candlemass, Leif Edling şi ale chitaristului Marcus Jidell, fost membru live ȋn Candlemass de asemenea, activ şi la un album Evergrey scos ȋn 2011. Lor li s-a alăturat o voce feminină super-frumoasă, Jennie-Ann Smith şi astfel a ieşit un doom foarte expresiv, ba chiar l-aş numi special. De data asta nu am stat la showul lor pentru că am simţit că nu se leagă deloc cu ceea ce au lăsat cei de la Entombed A.D. ȋn urmă. I-am văzut ȋnsă la Roadburn ȋn 2014 şi pot spune că un concert cu ei se rezumă la o experienţă foarte puternică. Cam asta a fost treaba cu Leafmeal Festival, un eveniment cu line-up foarte bun şi cu toate cele necesare. Apoi, lucrurile s-au consumat cu o parte din organizatori şi muzicieni la o cȃrciumă din oraş, numită Black End, un fel de capsulă a timpului frumos decorată. Cȃnd am intrat, se asculta „Human Target” de la Six Feet Under, ca să ȋnţelegeţi de ce spun că e o capsulă a timpului, un timp poate cam nefast. Dincolo de asta, ȋn vreme ce unii spun că pot muri liniştiţi după ce trec prin ceva ce şi-au dorit mult, eu cred că expresia asta merită ţinută „la ȋndemȃnă” ȋntrucȃt e ideal să mori liniştit, dar dacă nu e vorba de moarte, ȋmi doresc să mai văd Voivod ȋn viaţa asta, pe cȃt se poate. 
   
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Secrets of the Moon,

Data concert:  November 05, 2016  | 0 Comentarii  | 4639 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Leafmeal Festival 2016 - o primă conectare cu Voivod ȋncheiată de carnivorii de la Entombed A.D.

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte