concerte

O scurtă „intervenţie” la Something For The Core Fest, ediţia cu numărul şase

O scurtă „intervenţie” la Something For The Core Fest, ediţia cu numărul şase
TRUPE: Blacksheep, Killer Victim, Ropeburn, The Arson Project, Void Forger

Am pus ghilimele la „intervenţie”, ca să fie clar că nu aveam cum să influenţez concret desfăşurarea de forţe care a avut loc în urmă cu aproximativ o săptămână în clubul Quantic din Bucureşti. Am intervenit, bineînteles, doar cu prezenţa, am filmat puţin la concertele a două trupe locale, care s-au întâmplat să fie preferatele mele din cele văzute cu „etichetă” românească la festivalul Something For The Core Fest şi probabil că veţi găsi în online materialele cu pricina în curând. Am făcut câte o fotografie sau două la show-urile la care am ajuns şi am încercat să mă conectez cu cele întâmplate. Nu-mi place deloc treaba că vorbesc despre evenimentul ăsta atât de târziu, dar un vârtej de fapte m-a acaparat începând cu ziua următoare de după încheierea festivalului şi n-a mai rămas loc pentru înşirarea cuvintelor în formă de păreri şi alte chestii, motiv pentru care şi secţiunea de ştiri a publicaţiei noastre a fost cam sărăcăcioasă pe parcursul săptămânii trecute.

Cea mai recentă ediţie Something For The Core Fest, cea de-a şasea, a debutat într-o zi de vineri, pe 8 septembrie şi a marcat aniversarea a şase ani de existenţă HC RO şi Something for the Core, pentru cine nu ştie, mici grupuri implicate în promovarea muzicilor cu valenţe hardcore, punk şi atitudini similare, păstrând o oarecare deschidere şi spre alte genuri, ivită din criterii alese la liber, după cum îmi pare mie. Evenimentele sub numele Something For The Core au început, deci, în 2012, cu scopul de a face o tradiţie de toamnă în scena trupelor de „scandal”, cu nume locale, precum Breathelast şi Cap de Craniu, în 2014 cred că apărea primul nume străin pe afiş, Negative Approach, o trupă de hardcore punk din Detroit destul de respectată, apoi anul trecut line-up-ul a devenit şi mai cuprinzător, cu Oathbreaker în prim plan, iar ediţia recent încheiată a fost probabil şi mai bogată în activităţi live, cu toate că s-au anulat vreo două show-uri, inclusiv al celui mai atrăgător headliner. Aerul de petrecere privată a părut să fie întotdeauna dominant la ediţiile acestui eveniment transformat treptat în festival întins pe mai multe zile, dar începând cu anul trecut, când a apărut o diversificare considerabilă în schemă, implicit şi o promovare demnă de luată în calcul de tot mai multe minţi, parcă atmosfera de event incognito a început să se bată cap în cap cu prezentarea oficială a evenimentului.

Pentru 2017, Something for the Core a propus o imagine foarte mişto, iar nume ca Antisect, The Arson Project şi alte două, trei trupe româneşti pe care le consider şmechere, m-au determinat să merg pentru prima dată în viaţă la Quantic. Am avut o reţinere atât de mare cu privire la locul ăsta încât am refuzat să merg la Sadistic Intent iarna trecută, iar faptul că era iarnă şi că fumatul devenise interzis prin locurile publice închise, a contribuit la alegerea mea. Iniţial, Quantic pornise cu o reputaţie dubioasă, un club asociat cu tot felul de găşti pe care, personal, îmi cam place să le ignor, în general, apoi vedeam tot pe vremuri fotografii din acest spaţiu, care pur şi simplu nu mă chemau acolo. Cred că am ajuns totuşi în locul ăsta când lucrurile s-au mai îmbunătăţit. N-a fost aşa rău cum îmi închipuiam, dar diferite elemente de la arhitectură, la muzicile combinate pe lângă baruri şi scene şi sunetul de la scena de-afară, mi-au crescut nişte zâmbete pe mutră. Situat într-un nicăieri pe care îl accesezi din Şoseaua Grozăveşti, acoperit cu vegetaţie crescută din impulsul nepăsării, Quanticul îţi lasă impresia de casă de cultură dotată cu cantină, mai ales când urci treptele impunătoare de la intrare. Zidurile exterioare au ceva desene simpatice şi tot pe-afară găseşti nişte coloane false care nu par să aibă nevoie de vreun capitel. În acelaşi timp, există în mod evident o influenţă smulsă din diverse localuri europene cu personalitate, ceea ce cred că e mişto. Găseşti cărţi din seriile „Biblioteca pentru toţi” în drum spre băile turceşti, iar băieţii de la bar te servesc cu băuturi okay, dacă n-ai vreun ghinion deosebit. Mi-am cumpărat o brună marca Zăganu de la barul principal şi a fost în regulă şi, încă una de la barul de pe terasă, cu un conţinut care m-a făcut să-mi închipui cum a fost produsă într-un lighean metalic în care o cucoană producea vibraţii intrigante atunci când îşi spăla ascunzişurile. Am trecut astfel pe tărie şi n-am mai avut nicio problemă, am luat şi ceva de haleală şi totul a fost cum trebuie.

E, într-o ambianţă de genul s-au deschis porţile pentru Something for the Core Fest, cu o primă zi dominată în totalitate de trupe româneşti despre care am auzit că s-au bucurat de un public destul de okay ca număr, din moment ce introducerea s-a făcut cu intrare liberă. Au fost aici Breathelast, Rock n Ghenă, Damage Case, Take No More şi alţii, o parte dintre ei mai mult decât familiarizaţi cu scena acestui eveniment. Următoarea zi, sâmbătă, 9 septembrie aducea alte grupuri interesante din zonă, alde Rotheads, Visions of Madness, Crize, Bastos, Keops Vexa, Fjord şi să tot fie. De-aici au dispărut hardcoriştii bulgari de la Expectations, din cauza unor probleme personale avute de un membru, iar headliner a fost Allochiria, un grup female-fronted care practică ceva sludge în condiţii post-something şi care se răsfaţă cu destulă apreciere în ultima vreme pe-aici. Cred că vocalistei i-a plăcut să stea pe la Quantic că am văzut-o până şi eu prin zonă, deşi am ajuns de-abia în a treia zi.

Nefericirea a fost că imediat ce m-am înfiinţat la locul faptei, s-a confirmat cu certitudine că punkiştii britanici de la Antisect erau bine, sănătoşi, la casele lor. Nu m-ar fi supărat nicidecum faptul să ştiu că oamenii se relaxau dacă nu ieşeam din casă ca să-i văd. Auzisem înainte de a păşi în curtea Quanticului că ei pur şi simplu încă nu ajunseseră în Bucureşti şi că s-ar putea să nu se ştie. Pe pagina de Facebook a festivalului se comunicase că au fost nişte probleme cu biletele de avion ale londonezilor, dar cu toate astea, mesajul acompaniat de o fotografie cu tabelul care afişa cursele aeriene, se încheia cu vorbele: „there is nothing else to do than hoping they will show up on the arrivals door.” Asta suna ca o poveste despre un popor oriental văduvit de armată în timpul cruciadelor care se-apuca să se roage la vreun dumnezeu. Se admitea de asemenea în acelaşi mesaj o oareşce vină a organizatorilor, a cărei scuză implica faptul că nu a fost vreme pentru verificarea e-mail-ului în perioada festivalului. Dar aşa ceva nu există. Dacă nu poţi să verifici toate cele când ţii un festival, nu mai faci festival. De-aici, un om îşi poate închipui că cei de la Antisect au scris vreun e-mail în care poate mai cereau ceva, plata unui bagaj extra sau cine ştie ce alt aspect strict necesar, dar n-a avut cine să răspundă. Deci, Antisect n-a mai fost. În continuare, biletul rămăsese la 100 de lei, iar singurul headliner era The Arson Project, adică destul de „scumpao” pentru buzunarul unui grinder de rând. Genul ăsta de gafă organizatorică se poate repara ori cu facerea unui nou eveniment în care să nu se mai repete astfel de abordare şi comunicare, că de ghinioane, tuturor le e aproape imposibil să se ferească, ori dacă se mai repetă, să fie peste suficient timp cât să nu se încarce memoria colectivă cu astfel de lucruri. Partea bună e că, de obicei, oamenii nu asociază fail-uri din trecut cu evenimente care le plac şi care se întâmplă într-un oarecare prezent. Ceea ce e perfect natural. Dacă un organizator a comis-o o dată şi apoi face chestii mişto, lucrurile se restaurează de la sine! Degeaba încearcă câţiva să aprindă o conspiraţie împotriva unora care aduc trupe mai mari sau mai mici, toate cu o oarecare notorietate. Există mulţi oameni care nu au informaţii despre erori din trecut, sau cărora pur şi simplu nu le pasă. Până la urmă, ne strângem toţi într-un loc pentru nişte muzică sau pentru pierdut vremea pe-afară, în niciun caz pentru organizator dacă nu vorbim despre apropiaţi ai acestuia. Şi câţi apropiaţi poate avea un organizator? 10? 50? Mai multe persoane sfidează deja normele apropierii. De exemplu, de curând a avut loc în Fabrica seara cu Immolation, Melechesh, Azarath şi Sincarnate. Organizator acolo a fost un tip controversat care după ce reuşişe să-şi spele păcatele dintr-un trecut mai îndepărtat cu nişte concerte marfă, a intrat din nou în gura lupului şi l-a aflat tot Parisul cu ceva episoade cu trupe neplătite sau parţial neplătite. Din ce-am prins la Fabrica, toate au fost cum trebuie. N-am stat, din păcate până la final, deci nu pot trata subiectul ăsta pe larg, dar cât am văzut a fost frumos, cu oameni mulţi şi tot ce trebuie. Întrebarea ar fi: cum poţi să-i spui unui om care are chef de-un death metal foarte cinstit să nu meargă la Immolation fiindcă organizatorul a făcut ceva belele mai demult? Este irelevant! Şi dacă acest concert ar fi fost organizat de satana momentului în versiune românească, să zicem Dragnea (cum ar fi?!), nu mi-ar fi păsat câtuşi de puţin din moment ce eu aş fi avut chef de una şi bună: death metal de calitate. Ideea de bază e că muzicienii aduc oameni la show-uri, meritul organizatorului vine doar din calităţile lui de a alege nume din anumite valuri, din felul în care le îmbină şi din faptul că nu face ceva care să deranjeze publicul în mod direct. La Something for the Core s-a făcut un line-up demn de interes, iar despre deranj nici nu încape vorba. Cred că şi oamenii din trupe s-au simţit în regulă.

Îmi rămâne deja din ce în ce mai puţină vreme să scriu despre cele câteva show-uri văzute la acest festival. Dacă se explica într-un fel pertinent dispariţia Antisect din line-up, nu mai aveam astfel de gânduri, ci doar o urmă de regret, gândindu-mă că am mai văzut de două ori trupa cu pricina şi că… C’est la vie! Altfel vorbind, după lunga paranteză deschisă mai sus, vreau să se înţeleagă de ce e inutil să refuzi să mergi la concerte pe baza istoriei organizatorului, cel puţin atunci când nu se întâmplă nimic ieşit din comun şi de rău augur.

Când am apărut la Quantic fuseseră deja vreo două concerte, Till Lungs Collapse şi When Reasons Collapse… Cred că s-a exagerat un pic cu tot colapsul ăsta. Am prins Killer Victim la scena de-afară, cu vreo 20-30 de oameni în faţa muzicienilor şi alţi câţiva pe la mese. Probabil că acolo intrau şi mulţi oameni din crew, însă nu prieteni invitaţi de trupe, fiindcă am înţeles că n-aveau voie cu obieciul ăsta. Aş înţelege regula asta dacă aş fi muzician şi aş primi un fee okay, cât să nu mă simt păgubit dacă plătesc 100 de lei ca să intre o gagică de-a mea la show. Dar nu mă mai bag în d-astea de cancan că nu ştiu cine pe cine şi cât a plătit, aşa că am să trec în revistă foarte repede ce s-a mai întâmplat duminică pe scenele de la Quantic. A fost foarte tare că am reuşit să văd în sfârşit Killer Victim, deşi trupa există din 2013, însă mi-a luat ceva să mă acomodez cu sunetul din live-ul respectiv. Toate erau ascuţite, mai puţin tobele care sunau a oale şi ulcele. Nu vă gândiţi că oamenii de pe scenă sau de la sunet erau nişte călăi, nu cred că aveau ce face cât să fie mai bine. Grupul de hardcore punk din Bucureşti a avut, deci, puţini oameni alături, dar buni, cum umblă vorba. Vreo doi, trei, au cântat cu vocalistul Viezure, care-şi menţine flerul cu care s-a făcut cunoscut la Mediocracy şi face el cumva ca cei din public să descopere o cauză mişto de trăit în momentul cu pricina, sau poate şi mai departe de-atât. Riff-urile meritau mai multă greutate în ceea ce privea felul de redare, dar din linii se înţelegea clar direcţia lor, una destul de directă, care aminteşte fie de Integrity, fie de alte exemple din gen şi mai melodioase. Toată treaba căpăta un accent şi mai mişcător datorită tempoului cu numeroase întreruperi numai bune de menţinut spiritul de revoltă tipic esteticii. Oamenii au cântat despre biserică, despre miliţie şi bineînţeles că n-a încăput nicio laudă. Faptul că o parte din piesele Killer Victim au versuri în română mi se pare unul pozitiv şi aminteşte de lipsa unei mişcari punk pe bune, care s-a resimţit pe-aici de ceva ani buni, de când brigada Terror Art s-a împărţit pe te miri unde, iar Scandal s-a dus în cel mai bun loc pentru a fi punkist, U.K. Show-ul Killer Victim a însemnat încheierea turneului pe care bucureştenii l-au susţinut alături de suedezii de la The Arson Project, aşa că trupa apăruse pe scenă cu o stare destul de energică, dovedind suficientă credibilitate.
 

La scena din sala mare a Quanticului veneau băieţii de la Blacksheep, cu sound diferit de zonele hardcore, cu mult îndepărtat, dominat de riff-uri aflate la graniţa dintre rockul mai tradiţional şi aria death metal de influenţă Carcass sau Desultory. Dar dincolo de astea, mind-set-ul trupei putea să facă un echilibru just cu celelalte nume româneşti prezente pe scenele respective. Am prins şi momentul de sound-check şi ezitările sunetistului mă cam speriau când îmi închipuiam ce avea să se întâmple, dar sunetul a fost până la urmă decent, cât se poate de bun pentru o sală cu ferestre de termopan, unde nu s-au luat în calcul detalii ce ţin de acustică atunci când s-a iniţiat construcţia, în vremuri apuse. Lucrurile au sunat mult mai bine ca la scena de-afară, iar despre felul mişto de a face muzică al celor de la Blacksheep am mai vorbit de curând, după ce i-am văzut la Rockstadt Extreme Fest. Concertul de la Quantic a fost şi mai bine sudat decât cel precedent, iar în setlist au intrat cam aceleaşi piese. Şi Blacksheep a avut cam tot atâţi oameni în faţă precum Killer Victim, insuficienţi pentru camera imensă în care s-au petrecut lucrurile. Deşi părea că veniseră acolo doar cei care ştiau despre ce e vorba în trupa asta, liniştea dintre piese făcea o atmosferă dubioasă, nepotrivită pentru un concert. Parcă nici aplauzele sau aprobările n-aveau cine ştie ce efect, iar căldura se resimţea într-un fel foarte, foarte greu, în ciuda unui public rarefiat.
 

Înapoi afară, unde deja mă obişnuisem cu sunetul, Void Forger se prezenta într-un formulă despre care nu aveam idee, cu toboşarul de la Rotheads în schemă şi se practica un soi de sludge îmbibat cu death şi doom, cu ceva reminiscenţe din muzica Celtic Frost. Faţă de primul show Void Forger pe care l-am văzut undeva prin 2011-2012, când în ciuda unei intenţii marfă, execuţia nu prea mă lăsa să apreciez filmul, momentul din Quantic se situa, evident, cu mult peste, cu structuri mult mai bine legate şi o expresie pe măsură. Oricum, s-a întâmplat ceea ce era firesc, componenţa s-a schimbat considerabil de la început şi, în colţul lor de underground, cei de la Void Forger au fost foarte activi într-un mod foarte plăcut pentru cel care priveşte şi ascultă, probabil că la fel şi pentru cei care fac muzica asta. Cu o abordare ritmică destul de safe, cu riff-uri bune pentru a petrece apocalipsa şi sunet de bas adecvat celor înclinaţi spre punk, show-ul Void Forger te ţinea atent fără dificultăţi. Chiar dacă microfoniile, în special cele în care intră basul, sunt detalii tipice în subgenul urmărit de grupul ăsta, nu cred că condiţiile de sunet de la scena de pe terasa din Quantic erau în avantajul unor astfel de manevre, dar nu te pui cu dorinţa omului de pe scenă.
 

Şi pe cei de la Ropeburn i-am văzut într-o componenţă nouă, la ei schimbarea fiind mai spectaculoasă din moment ce au optat pentru o voce feminină în locul vocalistului cu care s-au făcut cunoscuţi. La voce a apărut, aşadar, Laura Brat, foarte cunoscută pe scenele de prin Bucureşti de câţiva ani, graţie prezenţei în Gray Matters sau deselor colaborări cu Breathelast. Deşi vocea ei nu m-a miscat vreodată, am simţit că locul pe care şi l-a ales în Ropeburn e cea mai potrivită chestie pe care a făcut-o în muzică până acum. Poate că s-a format o chimie specială între Laura şi ceilalţi membrii, poate genul ăla de sludge, cu foarte mici detalii progressive învăţate de la Cult of Luna sau alte grupuri de acest nivel şi interpretate mai lejer, se leagă bine cu vocea şi viziunile acesteia. Cert e că la Gray Matters simţeam că spontaneitatea n-o ajută deloc, iar nici instrumentalul nu părea să aibă vreun cap şi-o coadă. Nu ştiu dacă aceasta este o formulă definitivă la Ropeburn, dar mie mi s-a părut foarte în regulă aşa şi astfel, am putut să descopăr mai bine latura întunecată din muzica Ropeburn.
 

Despre VVVLV credeam că e un grup străin pus pe drumuri ca să demonstreze un sludge mizerabil ancorat în scăpari black şi punk, cu vibe de Electric Wizard pe albumele mai noi, ultima parte aplicându-se doar la sunetul live. În fapt, este un proiect cu membri din Timişoara şi Cluj, despre care uitasem că a apărut pe split cu Void Forger anul trecut. Pe scena de-afară, de la Quantic, show-ul lor fără bas a fost foarte cool, doar că destul de previzibil. Multe pasaje parcă trăiau doar din snare, fus, pedală şi screams, cu corzile pierdute pe undeva prin fundal. A fost genul ăla de live la care crezi că dacă ai ascultat o piesă le-ai ascultat pe toate, deşi s-au auzit ceva variaţii, doar că nu întotdeauna la fel de explozive. Glasul şi-a cam pierdut din energie pe parcurs, dar cine era chitit pe astfel de sound, sigur n-a regretat nimic. Am auzit că au făcut o preluare după „Hiking Metal Punks”, chestie care cred că s-a întâmplat când eram pe la barul din interior, unde se asculta mult alternative vechi. Acum dacă sursa m-a păcălit, vă mint şi eu pe voi, dar am ceva încredere în omul respectiv.
 

Am rămas un pic afară după concertul ăsta şi nu ştiu cum s-a comprimat timpul că n-am apucat să prind nimic din Eaglehaslanded, care cred că e un trio din Rusia. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, dar merg pe data viitoare. Ultima socoteală a fost prezentată de suedezii la The Arson Project, care au mai fost în Bucureşti acum vreo şapte ani, la un show cu Mediocracy şi Agathocles, dacă ţin minte ce trebuie. Între timp, ei au scos şi primul full length, de-abia anul ăsta, deşi au făcut tot felul de alte chestii mai mici până acum. Grind-ul pe care ei îl practică e unul dintre cele mai vii exponate de acest tip în prezent, fiindcă e şi mult death metal acolo şi un spirit hardcore, plus ceva darkness, noţiuni pe care le-au pus în valoare într-un mare fel la concertul din Quantic. Nu cred că vocalistul a stat vreo secundă pe scenă, ci doar în public, într-o mulţime care cred că ajunsese pe la vreo 60 de oameni sau ceva de genul şi care s-a comportat exemplar pentru astfel de circumstanţe. „If you want a picture of the future, imagine a boot stamping on the human face – forever.” Aşa se termină albumul „Disgust”, cu vorbele lui Orwell din „1984”, dacă nu ştiţi deja despre ce e vorba în propoziţie, prilej cu care menţionez ca gânduri ca astea formează o nenorocire de muzică în faţa căreia nu se poate rezista, cel puţin nu în versiunea The Arson Project, unde nu e vorba de vreo vrăjeală. Show-ul a fost atât de marfă, cu un bas dement şi un ritm care te trecea prin toate formele de violenţă, de la efecte premergătoare până la consecinţe, încât nu mai conta că nu mai aveam să văd Antisect.
 





Închei fără vreun gând coerent, ci cu un film scurt pe care suedezii tocmai l-au sălatat, ilustrând cu câteva instantanee experienţele lor din turneul recent desfăşurat pe la noi şi pe la bulgari, alături de Killer Victim.
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Blacksheep, The Arson Project, Void Forger,

Data concert:  September 20, 2017  | 0 Comentarii  | 660 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: O scurtă „intervenţie” la Something For The Core Fest, ediţia cu numărul şase

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte