Phoenix - Cei ce ne-au dat nume

Sala Palatului este aproape plina in seara Zilei Nationale, asteptand urcarea pe scena a unei dintre cele mai cunoscute si mai longevive trupe romanesti, ale carei prezente in lumina reflectoarelor nu sunt deloc dese. Cum numele Phoenix a fost deseori asociat sfidarii regimului comunist, un concert pe 1 Decembrie are o incarcatura emotionala mai mare decat cea a unei simple cantari rock. Acesta, alaturi de nostalgia anilor trecuti si de promisiunea unei interesante combinatii muzicale, trebuie sa fie unul dintre motivele pentru care publicul este preponderent adult, spre a doua sau chiar a trei varsta, insotit de foarte tineri urmasi. Este drept, nu ii vad pe multi din cei intalniti de obicei la un concert, dar cum nu este nici vorba de manifestari metalice, nici biletul nu-i chiar ieftin, imi explic fenomenul destul de usor. Ceea ce pare bizar vederii este prezenta unui simbol anticomunist in mijlocul unei campanii electorale murdare, faurite tot de fosti sustinatori ai regimului.

In jur de orele 20:00, cortina se ridica pentru a dezvalui o scena plina. Alaturi de membrii Phoenix, sunt prezenti si invitatii speciali care fac posibila prima parte a concertului. Este vorba de un potpuriu muzical, de proportii destul de mari si extrem de bine legat, care incearca sa se regaseasca in titlul de pe afis: Cei ce ne-au dat nume. Colajul incepe cu piesa care din cauza cenzurii nu intra pe albumul din 1972, Cocosii negrii (bazat pe cantecul zorilor din ritualul funebru), ne poarta printr-un fermecator taram al rock-ului, muzicii clasice si folclorului si se incheie in atmosfera de sarbatoare cu Nunta, de pe acelasi disc. Aici se intalnesc fragmente din Ciclul Anotimpurilor cu parti din Rapsodia Romana numarul 1 in La major a lui George Enescu, bucati de colind prelucrate in maniera Phoenix cu momente folclorice, precum Sarba-n caruta / De-a lungul... Totul suna foarte bine, din acelasi %u201Efilm%u201D, in ciuda eterogenitatii temelor si surselor. Este adevarat ca o buna parte a muzicii Phoenix se bazeaza pe folclorul caruia i-a adaugat nuante culte si rock, dar modul in care este conceputa si realizata alaturarea din seara aceasta uimeste si incanta in aceeasi masura.

Pentru realizarea acestui proiect, astfel incat efectul sa fie garantat, Nicu Covaci si compania au nevoie de contributia unor artisti invitati. In straie populare, Adrian Petrescu se arata un virtuoz al oboiului, alternand cu momentele in care linistea din sala este tulburata de pianul suav al lui Nicolae Dumitru. Un colind traditional este cantat de corul Acapella, cel care acompaniaza trupa pe tot parcursul concertului, in timp ce alt colind, mai vechi, ii revine lui Bogdan Muntenita. Este totusi vorba de un concert rock, asa ca preponderente sunt sunetul distorsionat al chitarei cu doua griffuri a lui Nicu Covaci si ritmul indracit al tobelor lui Ovidiu Lipan %u201ETandarica%u201D. Basul lui Volker Vaessen suna %u201Enemteste%u201D, iar Cristi Gram se arata un excelent chitarist. Subtile dar bine regasite in sustinerea muzicii sunt clapele lui Dzidek Marcinkiewicz, vocalul Bogdan Bradu, desi tanar, se integreaza foarte bine in peisajul %u201Earhaic%u201D al trupei, iar managerul Ionut Contras isi prelungeste prerogativele la voce si percutie. Modul in care lucreaza aceasta echipa trebuie studiat in amanunt, iar sunetul clar ii pune complet in valoare priceperea.

Dupa un sfert de ora de pauza, trupa revine intr-o atmosfera mai apropiata concertelor obisnuite de rock, fara cor si instrumente populare, dar cu un alt invitat special. Ma refer la Moni Bordeianu, primul vocal al trupei, care incepe cu o piesa rar cantata de Phoenix si singura de dragoste dupa cum spune Covaci, Stiu ca ma iubesti. Tot vocea lui se aude si pe Vremuri si Canarul, apoi pe mult mai recenta Gipsies on the Run, care, desi noua, este compusa tot cu el la voce. Fata verde, Te intreb pe tine soare si Andrii Popa completeaza lista pieselor %u201Eevergreen%u201D, bine-cunoscute de public si cantate la unison. Partea vocala pe In umbra marelui URSS ii revine sefului formatiei, dar constat cu parere de rau ca, desi imi este tare draga piesa, vocea lui Covaci a devenit prea ragusita pentru a mai suna bine. O piesa noua si in stilul albumului Mugur de fluier, ceva legat de %u201Emai, tatare%u201D, il readuce pe scena pe Bogdan Muntenita, apoi le vine randul unor compozitii destul de recente (raportate la activitatea indelungata a trupei), Apocalipsa si Baba Novak. Ziua de 1 Decembrie nu poate fi incheiata fara intonarea din chitara a imnului Desteapta-te, romane, asa cum nici concertul Phoenix nu se poate termina fara invocatia din piesa omonima: %u201EFie sa renasca numai cel ce har [...]%u201D.

In timp ce parasesc Sala Palatului nu ma pot plange decat de un singur lucru: ar fi fost atatea alte cantece care puteau completa partea a doua a concertului... Dar stiu ca piesa de rezistenta a fost prima parte, cea in care Phoenix a dovedit ca anii scursi au adus o anume stiinta a muzicii care compenseaza acea latura a spontaneitatii si a spiritului rebel care s-a atenuat. Studiul in profunzime al muzicii ia locul fermecatoarei simplitati naive cu care trupa a cucerit generatii de fani.