Rockin' Transilvania Ziua 2

Ziua de duminica a fost dedicata in totalitate trupelor straine si speram ca imaginea stadionului sa nu fie la fel de dezolanta ca sambata. De data aceasta, am avut placuta surpriza ca totul sa inceapa conform planului, la 14:30. Parca-parca era ceva mai multa lume, in deosebi pe langa dozatoarele de bere (ieftina si teribil de slaba) si pe langa standul cu merchandise.

Contradiction

Dupa-amiaza a fost deschisa de Contradiction care canta, conform descrierii date de vocalul Oliver „Koffer” Lux, thrash metal nemtesc. Nu stiu cat de nemtesc a fost, caci am trecut de la Slayer la Metallica si inapoi prin Testament. N-au sunat rau, doar ca n-a fost ceea ce as alege sa ascult decat in lipsa de altceva; nimic original, nimic impresionant, destul de corect, agresiv si probabil pe placul amatorilor. Am retinut Voice of Hatred, Nation of Fear, All We Hate si Pretender ca piese care au iesit cu ceva in fata, dar altfel nu pot spune ca ma simt mai bogata dupa experienta Contradiction.

Destruction

Destruction este un trio cu foarte multa experienta in spate si asta se vede din plin pe scena. Desi si-a exprimat dezamagirea fata de numarul redus al spectatorilor, Marcel „Schmier” Schirmer a promis ca acest lucru nu-i va impiedica sa desfasoare un show ca la carte. Asa a si fost, de la Bestial Invasion la Mad Butcher, cu tot ce are trupa mai dinamic si mai brutal. Asa se face ca de doua ori s-a iscat si un moshpit; ce-i drept, a fost nevoie de rugamintile insistente ale lui Schmier pentru a ridica in picioare cativa rockeri toropiti. Din playlist nu au lipsit Tormentor, The Butcher Strikes Back, Total Disaster, Thrash ’til Death, Curse the Gods si Nailed to the Cross, astfel incat acel aproximativ un ceas alocat sa le aminteasca fanilor ca Destruction este in forma excelenta. In ceea ce ma priveste, trupa nu mi-a placut in mod deosebit niciodata si nu va incepe acum; dar am admirat omogenitatea care-i leaga pe cei trei si devotamentul cu care zguduie scena.

Bonfire

Bonfire este o trupa care canta cand multi din cei prezenti pe gazon nu se nascusera inca, asta fara a pune la socoteala anii de inceput cand trupa purta numele Cacumen. Osciland intre hard rock si heavy metal, nemtii au bine-dispus mica ceata din fata scenei prin muzica bine conturata, simpla, vesela si cantata din suflet. Hot to Rock, Don’t Touch the Light, Proud of my Country, You Make Me Feel si Bells of Freedom i-au entuziasmat pe iubitorii de hard rock in stilul anilor ’80, fie ca a fost vorba de ritmuri sacadate si dinamice, fie ca a fost vorba de o balada (despre care vocalul Claus Lessmann spusese ca ii e putin teama sa o cante in mijlocul amatorilor de „greutati” din public). Un moment haios si frumos in acelasi timp a fost prezenta pe scena pentru o piesa a unui membru nou si neplanificat: din cei cativa copii aflati intr-un grup familist german, toti picii rockeri declarati cu mini-chitare si accesorii, organizatorii l-au chemat pe unul din ei pe scena, la o demonstratie de virtuozitate. La final, pustiul nu a spus prea multe cuvinte, dar l-a subliniat pe cel mai important: rock! Exista deci viitor.

Jon Oliva's Pain

Jon Oliva a afirmat la un moment dat ca Jon Oliva’s Pain este cel  mai apropiat lucru de o continuare Savatage. Si daca albumele scoase de artist cu proiectul sau au mers in aceasta directie, concertul de duminica seara nu a facut decat sa-i reconfirme pozitia. Reprezentatia a fost pentru multi cea mai reusita din acest festival si imi este greu sa-i contrazic. Ducand responsabilitatea vocii si a pianului, marele om (la propriu si figurat) a demonstrat ca din acea trupa pe care pune mana nu are cum sa nu iasa ceva deosebit (a se vedea in primul rand Savatage, dar si Circle II Circle si Trans-Siberian Orchestra), mai ales cand este inconjurat de instrumentisti talentati. Intre dramatismul unor piese precum Believe, Tonight He Grins Again, Gutter Ballet, Sirens, Jesus Saves, City Beneath the Surface sau Chance, Jon a stiut cum sa comunice cu publicul, prin cuvinte si gestica, strecurand si o glumita acida despre drumurile deplorabile din Romania. Singura piesa compusa sub titulatura Jon Oliva’s Pain a fost Through the Eyes of a King, restul tinand toate de era Savatage, asa cum de altfel se astepta si spera cea mai mare parte a celor prezenti. Hounds a fost dedicata lui Criss Oliva si concertul a fost incheiat, nicio surpriza, cu Hall of the Mountain King. Tot setlist-ul a fost deosebit, insa preferata mea a ramas Edge of Thorns al carei refren l-a cantat la unison intregul public. Din pacate, totul a durat numai o ora, terminandu-se parca prematur. In pauza ce a urmat, am dat fuga la standul cu CD-uri pentru a achizitiona un Savatage, dar am aflat cu parere de rau ca nu aveau nimic; in plus, nici albume Korpiklaani nu mai aveau, acestea vanzandu-se complet in prima zi.

Stratovarius

A doua trupa pe care imi doream foarte mult s-o vad la acest festival a fost Stratovarius, si in timpul intro-ului speram sa nu-mi dezamageasca amintirile pe care le aveam din adolescenta, cand o ascultam destul de intens. Primul lucru care m-a uimit a fost cat de tanar mi-a parut Timo Kotipelto, atat ca figura, cat si ca miscari. Cand a inceput sa cante n-am mai avut niciun dubiu: Stratovarius si frontman-ul sau si-au pastrat vivacitatea si placerea de a canta. Hunting High and Low a dat startul unui concert in care dinamismul a alternat cu sensibilitatea si forta cu grija pentru detaliu. Au urmat Speed of Light, The Kiss of Judas, A Million Light Years Away, Phoenix si Forever. Visions a pus la incercare rabdarea unei parti din spectatori, cam 500 la numar in seara aceasta, dar mie mi s-a parut cea mai reusita piesa a concertului. Eagleheart a readus nota de catchy si saltaret, Winter Skies si Deep Unknown au amintit ca anul 2009 a adus cu el un nou album, Polaris, si nicio alta piesa nu putea fi un final mai potrivit decat Black Diamond. Acum de ce mi-a placut mie concertul Stratovarius, dincolo de nostalgia adolescentei: desi influentele Helloween au fost si sunt evidente, finlandezii au fost printre primii care au adaugat acestui tip de metal heavy/speed tendinte simfonice si au dat startul unui subgen abordat apoi de o multime de trupe (Rhapsody, Hammerfall, Sonata Arctica fiind numai cateva nume). Mi-au placut teribil clapele metalice demente, solo-urile de chitara, duetul acesteia cu clapele si solo-ul de bas; dincolo de acestea am savurat in fiecare clipa vocea, energia si atitudinea lui Timo Kotipelto.

Ca o prima concluzie, bile albe: Korpiklaani, Jon Oliva’s Pain, Stratovarius, sunet foarte bun, lumini asa cum trebuie sa fie cele care insotesc un concert metal, bere multa si ieftina, sandvisuri, loc cat cuprinde, o relativa punctualitate. Ca o a doua concluzie: pret piperat, public putin (poate de asta era berea multa, ca nu avea cine face coada), lumini inutil solicitate pe timp de zi, bere triplata cu apa, lipsa de promovare si de interes (cum a fost interviul cu Jon Oliva pentru care am sunat si intrebat, mi s-a spus ca voi fi chemata, apoi m-am plimbat din usa-n usa la indicatiile celor (ne)avizati pana cand am renuntat, preferand sa urmaresc ce se intampla pe scena). Daca va mai exista o a treia editie, si sper sincer sa existe, poate ca organizatorii vor gandi mai bine raportul trupe aduse – pret si stadionul nu va mai arata atat de trist.