concerte

Transcending the Elbe: BRUTAL ASSAULT 17 - primele doua zile

Transcending the Elbe: BRUTAL ASSAULT 17 -  primele doua zile
TRUPE: Alcest, Anaal Nathrakh, Arcturus, Arkona, Corrosion of Conformity, Crowbar, Dimmu Borgir, Engel, Lock Up, Ministry, Samael, Sick Of It All, Toxic Holocaust

Trebuie sa recunosc ca decizia mea de a participa anul acesta la Brutal Assault n-a fost una usoara, fiind influentata initial de confirmarea unei singure trupe. Pandind de mai bine de doi  ani un turneu de reuniune al trupei Ministry in Europa, oscilam intre Sziget, un in door in Paris sau batranul Brutal Assault. Szigetul s-a aratat evident neprietenos din punct de vedere financiar, iar ratarea concertului din Paris o decizie inteleapta, avand in vedere prestatia de doar 15 minute a trupei.

In cele din urma, varianta ceheasca a parut a fi cea mai avantajoasa din punct de vedere conjunctural, avand ocazia de a calatori alaturi de prieteni faini, dar si din punct de vedere financiar, fiind un festival mult mai accesibil decat alte evenimente europene de acest tip. Nu in ultimul rand, decisiv a fost line-upul mai mult decat generos, cu peste 80 de trupe confirmate, plecand de la titluri foarte mari si ajungand la trupe mai mici, dar promitatoare, pe care am fost incantata sa le descopar, reusind sa-mi domolesc in acest fel si dezamagirea provocata de excluderea din program a celor de la Fields of the Nephilim. Cu alte cuvinte, daca in alti ani simteam momentele si trupele de umplutura, anul acesta nu am putut face o pauza de la concerte, fara a resimti  un mic regret. Prin urmare, desi am stiut de la bun inceput ca nu voi fi capabila sa asist la toate concertele, am incercat sa acopar majoritatea trupelor, lucru care imi permite acum sa va impartasesc o parte din parerile facute.
 


Ca o prima impresie, se pare ca boemii s-au intrecut pe ei la cea de a XVII-a editie a festivalului, atat din punct de vedere al ofertei muzicale, dar si din punct de vedere logistic. Melanjul de stiluri pe placul mai multor categorii de public si mai ales pe placul celor care asculta cu placere diverse genuri de metal/rock (printre care ma includ), nu poate fi decat un plus, din punctul meu de vedere.

In ceea ce priveste organizarea, comparand cu editia din 2008 la care am fost prezenta, dar si cu marturiile unor participanti mai fideli, festivalul a facut ceva progrese in acest sens: amplasarea unui camping VIP mai vast, existenta mai multor toalete ecologice si a celor cu plata, existenta unui bancomat, a unor centre de informare, a mai multor corturi cu bar, transport spre oras, oferta culinara mai variata, spatiu de paintball si alte activitati similare, cinemateca cu filme horror cu care ne obisnuiseram deja, zona special amenajata pentru presa. Pe scurt, festivalul de anul acesta  a aratat ceva mai bine ca in anii anteriori, avantajat si de o vreme buna, evitand astfel noroaiele si mizeria de altadata. Nu pot avea aceleasi cuvinte de lauda si despre merchandise, destul de saracacios, fiind prezenti mai putini reprezentanti ai caselor de discuri ca in alti ani; insa, chiar si-asa, nu era o scuza sa pleci de acolo cu mana goala.

 
ZIUA 0

Dupa o calatorie cu masina de 16 ore, linistita si lipsita de peripetii, am ajuns in cele din urma pe taramurile Boemiei, devenite mai putin boeme odata cu „trecerea Elbei”, fiind „asaltate” de publicul metalist venit din toate colturile Europei si nu numai. Bineinteles, la cum era de asteptat,  BA a devenit un festival popular si apreciat in randul romanilor, astfel incat am avut placerea de a reintalni sau remarca mai multi compatrioti metalisti care au semnat condica, de altfel spectatori fideli ai evenimentelor metal din Romania.

Ajunsi din vreme la locatie, dupa o scurta plimbare prin inima Hrádec Králové-ului, orasul absolut incantator in care am fost cazati, ne-am hotarat sa purcedem spre Jaromeř in ideea ca avem suficient timp pentru a prinde toate trupele ce urmau a deschide festivalul.

In ciuda laudelor facute, am avut parte de o surpriza mai putin placuta, fiind obligati sa asteptam la o coada de 300 de metri pentru a ne putea valida rezervarile. Ironia sortii face ca toti cei care s-au preocupat din timp sa-si cumpere bilete sa stea ore in sir la o coada interminabila, iar restul care au fost mai putini ingrijorati si si-au luat bilete de la fata locului sa aiba casa libera; un mare minus in fata publicului care, din cand in cand, huiduia in cor proasta gestionare a situatiei. Adevarul este ca atunci cand ai 10 000 de bilete vandute in presale nu este prea intelept sa lasi o singura persoana sa se ocupe de validarea lor. Un minim de gandire ar fi inlocuit un maxim de efort, cum ar spune o zicala din batrani.

Eu, mai norocoasa decat prietenii mei, n-am asteptat decat 15 minute pentru a-mi ridica acreditarea, ocazie cu care am constatat uimita slaba prezenta a presei de specialitate la editia de anul acesta, din motive pe care nu mi le pot explica nici acum. Cat priveste aceasta prima zi de warm-up, nu aveam asteptari prea mari, insa imi propusesem sa vad Engel, Anaal Nathrakh si Alcest.

Engel, trupa in plina ascensiune din Gothenburg, aparent continuatori ai soundului cu acelasi nume, m-au surprins in mod neplacut, nereusind sa aduca live nimic din forta, ritmul si melodicitatea cu care ne obisnuisem din ascultarea inregistrarilor. Cu indulgenta as spune ca au sunat ceva mai decent pe piesele Scythe si Six Feet Deep, insa, in definitiv, incercarea suedezilor de a repara dezastrul creat s-a aratat a fi in zadar.
 

Engel


Spre dezamagirea prietenilor mei care inca asteptau la coada kilometrica, au urmat englezii de la Anaal Nathrakh, o trupa care, desi usor extrema pentru gusturile mele, mi-a captat atentia de la inceput pana la sfarsit; si inca atat de mult incat m-am ales cu o prima cazatura, provocata de multimea deja involburata. Am avut si placerea de a-l revedea pe scena pe Dave Hunt (Benediction) si totodata neplacerea de a-l vedea accidentat, ajutandu-se de o carja pe toata durata concertului, lucru care altminteri nu l-a impiedicat sa faca un show incendiar, avandu-l ca invitat la bass pe nimeni altul decat concitadinul sau Shane Embury. Setlistul a fost presarat cu piese precum Bellum Omnium Contra Omnes, More of Fire Than Blood, In the Constellation of the Black Widow, finalizand cu Pandemonic Hyperblast.
 

Anaal Nathrakh


Show-ul de incalzire a fost continuat de Alcest, trupa pe care m-am bucurat sa o prind in concert, dupa doua ratari in Romania sau chiar trei, daca o adaugam si pe cea de weekendul acesta. Francezii au incheiat seara intr-o nota calma si melancolica, avantajati de un sunet bun si clar, un joc de lumini pe masura, de aerul racoros si cerul senin, catalizatorii perfecti pentru a fi cuprinsi de magia muzicii lor.

ZIUA 1

Partea interesanta a acestui festival a constat in faptul ca pe langa vizionarea unor trupe-legenda, am avut sansa de a descoperi si trupe mai mici, dar foarte bune, care nu s-au bucurat de aceeasi atentie, unele avand o activitate de peste 10-15 ani.
Toxic Holocaust a fost una din surprizele placute de anul acesta, un trio american ce canta o combinatie interesanta de thrash metal cu speed si discrete influente black, cu un look old school incluzand jeansi stramti, tricouri fara maneci, adidasi albi si bandana pe cap. Cu siguranta este una din trupele „retro-thrash” care merita mai multa atentie si care fac ca toata miscarea de reinviere a acestui stil sa nu para ridicola.
 

Toxic Holocaust 


Au urmat Arkona pe care i-am revazut pe aceeasi scena, dupa patru ani. Prestatia a ramas la fel de buna, energica, pe alocuri chiar agresiva. In schimb, un lucru la care au lucrat in toti acesti ani, progresele vazandu-se din plin, este dialogul cu publicul; si nu doar pentru ca Masha a invatat (in sfarsit) sa comunice cu publicul in limba engleza, dar a reusit si sa-i incite la un wall of death pe „fratii ei slavi”, asa cum ii placea sa-i numeasca. Ascensiunea lor din 2007 incoace, semnarea cu un label mai mare si implicit deschiderea spre Occident, toate acestea si-au spus cuvantul. Am putut recunoaste piese antrenante precum От Сердца к Небу (Ot Serdtsa K Nebu), Гой, Роде, Гой! (Goi, Rode, Goi!) sau Ярило (Yarilo).

Am continuat cu doua trupe-emblema ale sludge metalului american, Crowbar si Corrosion of Conformity. Dupa un Meet & Greet anulat, spre dezamagirea multor fani, Crowbar au incercat sa compenseze absenta lor de la sesiunea de autografe cu un show bun, chiar daca sunetul i-a dezavantajat pe alocuri, neputandu-ma bucura pe cat imi doream de riffurile piesei Planets Collide. Cu toate acestea, ne-au cantat si incantat cu bucati celebre precum All I had I gave, High Rate Extinction, Conquering, terminand cu o piesa de pe ultimul album al trupei, The Cemetery Angels.
 

Crowbar



Pana la Corrosion of Conformity, am asistat la primele trei piese ale celor de la The Black Dahlia Murder care au debutat in forta cu A Shrine to Madness, declansand isteria in randul publicului. Nu sunt o fana a trupei, insa am avut ocazia sa ii observ indeaproape atat la sesiunea de autografe, cat si in randul publicului mare, ametiti de licori bahice, descoperind in acest fel niste baieti faini, lipsiti de aroganta si foarte apropiati de fani. Iar obiectiv privind lucrurile si facand abstractie de lipsa interesului meu pentru muzica lor, pe care o gasesc  adesea obositoare, baietii din Michigan au sunat cam „ca pe disc”, vocalul alternand vocile de la scream la growl fara pic de dificultate.

Si pe Corrosion of Conformity i-am intalnit mai intai la sesiunea de Meet & Greet, fiind neasteptat de deschisi si prietenosi cu noi. Sludge, stoner, crossover, in zona aceasta se invarte stilul muzical al trupei, cu ritmuri greoaie, dense, apasatoare si solouri lungi, trupa care a reusit sa creeze o atmosfera usor iesita din tiparul BA, o atmosfera woodstockiana, psihedelica. Pentru cei pasionati de stilul stoner, COC este cu certitudine o trupa careia ii trebuie acordata o atentie sporita.
 

Corrosion of Conformity


Americanii au predat stacheta supergroupului englezo-suedez de metal extrem Lock Up, format din Tomas Lindberg la voce (At the Gates) inca din 2002, inlocuindu-l pe Tägtgren, Shane Embury la bass (Napalm Death) si Nicholas Barker la tobe (Dimmu Borgir, Cradle of Filth). De altminteri, Lindberg si Shane au fost vedetele editiei din acest an, tinand cont ca au urcat pe scena nu mai putin de 3 ori fiecare, iar cand nu au urcat pentru a canta, o faceau oricum pentru a aclama sau pentru a sustine trupa in desfasurare.
 

Lock Up


Fiecare dintre aceste bine cunoscute figuri ale metalului extrem si-a adus in egala si suficienta masura charisma si contributia muzicala, astfel incat coeziunea pe scena sa fie una perfecta, rezultatul fiind o muzica violenta, un deathgrind fara limite si ritmat pe alocuri.
Ceva mai tarziu am ajuns sa vedem si niste metalcore german la moda, Heaven Shall Burn, trupa careia nu prea am ce-i reprosa; au facut un show curat, corect, de o rigoare specifica nemtilor. Dupa cum ne-a obisnuit, frontmanul Marcus Bischoff debordeaza de energie, uneori excesiva, alternand intr-un mod aproape scary intre stari calme si stari violente, cu gesturi bruste si priviri fixe si taioase. De altfel, intotdeauna mi-a lasat impresia ca daca nu ar fi cantat metalcore, ar fi avut ceva preocupari dubioase.

MINISTRY
Nemtii au cedat locul brazilienilor de la Krisiun pe care, cu parere de rau, i-am ratat pentru a da fuga la masina sa imi iau CD-urile cu Ministry, in speranta ca ma voi putea furisa dupa concert sa obtin un autograf. Cu pasi repezi, am ajuns inapoi in zona de festival exact cand Ministry incepeau sa cante. Trebuie sa va marturisesc ca aveam mari emotii in legatura cu acest concert, fiind la curent cu starea de sanatate precara a leaderului trupei si mai ales dupa evenimentul din Paris de acum doua saptamani cand Jourgensen a lesinat pe scena dupa 15 minute de cantare, aparent din cauza deshidratarii.

Cu toate acestea,  la cehi a fost intr-o forma decenta spre buna pana la sfarsitul concertului, la fel si restul trupei care a incercat sa aduca aceeasi nota de putere si de agresivitate cu care eram obisnuiti in trecut. Din pacate, s-a simtit lipsa vigorii de altadata a lui Jourgensen, a spectacolului sau scenic nebun si haotic asa cum le vedeam pe Sphinctour sau pe In Case You Didn’t Feel Like Showing Up. Cu siguranta  varsta, stilul de viata hardcore, cei 20 de ani de heroina injectabila si mai bine de 30 de alcoolism si-au lasat amprenta in acest sens.

Mi-a fost clar de la bun inceput ca nu voi vedea live Ministry-ul din prima sa tinerete, de la inceputul anilor ‘90, pe cand Jourgensen alaturi de Nivek Ogre (Skinny Puppy), Paul Barker (Revolting Cocks), Martin Atkins (Public Image Ltd, Killing Joke, Pigface) si Chris Connelly (Revolting Cocks) formau unul din cele mai agresive supergroupuri ale acelor vremuri, cu show-uri incendiare, la propriu si la figurat, si un public fanatic si frenetic. Am incercat, deci, sa imi temperez asteptarile in aceasta privinta si sa ma bucur de moment, de simplul fapt ca am sansa sa vad live pentru prima si cel mai probabil ultima oara,  una din trupele mele preferate.

 

Ministry



In mod previzibil, setlistul a fost dominat in prima parte de piese de pe ultimul album lansat anul acesta (Ghouldiggers, 99 Percenters, Relapse), continuand cu melodii din ultima perioada Ministry, „after-Barker” (The Last Sucker, Rio Grande Blood, Lies Lies Lies, No W sau Watch Yourself). Desi sunetul a fost infernal de tare in primul sfert de ora, trebuie sa recunosc ca m-am bucurat mai tare live de toate aceste piese decat am reusit sa o fac vreodata in particular. In schimb, a doua parte a concertului a fost marcata de piese mai vechi precum Psalm 69, Just One Fix, N.W.O. si terminand cu Thieves, spre delirul fanilor perioadei ‘88 - ‘96, altminteri majoritari.

Cat priveste autograful meu, nicio sansa sa obtin vreunul avand in vedere ca au baricadat intreg backstage-ul pe durata concertului, lucru care nu m-a mirat tinand cont ca in trecut, Jourgensen obisnuia sa urce pe scena si cu vesta antiglont. Asadar, m-am multumit cu amintirea proaspata a unui spectacol pe care il asteptasem de atata vreme.

DIMMU BORGIR
Dupa ce am vazut coada de cateva zeci de metri de la sesiunea de autografe pentru Dimmu Borgir, cu mai bine de un ceas inainte de ora programata, am stiut la ce sa ma astept pentru concertul in sine. Dintr-odata toata zona de festival s-a umplut de metalisti, incepand de la scena pana la standurile cu mancare, astfel incat nu am mai putut viziona concertul nici macar pe ecranul dintre cele doua scene. Asa ca am stat cuminte langa un cort de Red Bull, bucurandu-ma de un sunet perfect si de un public viu si febril. Auzisem ca fac un spectacol ca la carte, laude confirmate cu aceasta ocazie, chiar si in astfel de conditii.

Norvegienii au inceput seara in stil mare cu Spellbound si In Death’s Embrace, pentru ca apoi sa continue cu Dimmu Borgir, Gateways si Ritualist, cantece incluse pe ultimul material al trupei, Abrahadabra, album care, dupa umila-mi parere, nu suna rau deloc, in ciuda numeroaselor critici si a absentei lui Vortex.

Spre propria-mi incantare, am auzit si un Puritania, urmat de un Progenies of the Great Apocalypse si Mourning Palace. Veni, vidi, vici, cam asa s-ar descrie pe scurt concertul Dimmu Borgir; au venit, noi i-am vazut, iar ei ne-au cucerit.

SICK OF IT ALL
Dupa experienta Dimmu Borgir, concertul Sick Of It All ce a urmat a fost ca o gura de aer curat, putand savura din plin spectacolul oferit de americani.

Dupa cum am mai spus, unul din elementele atractive ale line-upului de anul acesta a constat in faptul ca am avut ocazia sa vad trupe de calibru mare care nu doar ca se bucura in continuare de un succes enorm, dar au avut si o influenta majora in crearea unor stiluri muzicale noi, influenta dublata de un impact atat de mare la vremea respectiva, incat a dat nastere la o intreaga miscare.

Astfel, in cele ce-au urmat, am fost privilegiata sa vad niste embleme ale hardcore punkului newyorkez si pionieri ai crossoverului, precum Sick Of It All si Agnostic Front (pe cei din urma avand sa-i vad in ultima zi de festival), trupe care acum 20 de ani faceau istorie pe scena CBGB-ului.

Din punctul meu de vedere, cei de la Sick Of It All au facut istorie in mod similar si pe scena din Josefov, avand de departe cel mai bun show al primei seri, cu un sunet mult mai adaptat cerintelor decat la trupele precedente si un public entuziast si cuprins de frenezie. Vitalitatea scenica a fratilor Koller, comunicarea constanta a vocalului cu publicul, toate acestea ne-au facut sa ne simtim integrati in poveste.

SAMAEL
Au urmat Samael pe care i-am revazut cu drag dupa patru ani, in aceeasi componenta si in acelasi loc, insa de aceasta data cu un setlist diferit, incluzand si doua melodii de pe ultimul album lansat anul trecut  (Lux Mundi), Of War  si The Truth is Marching On. Spre dezamagirea mea, nu au inclus nicio piesa de pe Eternal, ci mai mult de pe Passage si Reign of Light. Cu toate acestea, nu a lipsit hitul trupei, Baphomet’s throne, pe care, bineinteles, l-am prins din auzite, in bezna toaletelor ecologice.

Sincer, asteptarile pentru Samael erau mai mari; ma asteptam la un spectacol mai antrenant, asteptam un Into the Pentagram sau un Ceremony of Opposites; de asemenea, un sunet mai bun care sa iti permita sa recunosti melodia din primele secunde, nu dupa un minut intreg. Cu speranta ca data viitoare va iesi mai bine, raman cu aceeasi impresie buna despre aceasta trupa, despre ei ca personalitati, dar si ca oameni simpli, mereu prietenosi si pusi pe glume si distractie, dupa cum mi-a fost dat sa observ in zilele ce au urmat.

 

Samael


ARCTURUS
Cu dureri ingrozitoare de spate am asteptat si ultima trupa a serii, Arcturus, o trupa pe care am ratat-o in Romania anul acesta din propria-mi vina si ignoranta. De altfel, dupa show-ul din Brasov care s-a bucurat numai de laude si recenzii pozitive, trebuie sa admit ca am avut din nou sperante mari pentru acest concert.
Intotdeauna mi-am dorit un concert Arcturus in aer liber, cu cer senin si instelat, lucru de care din fericire am avut parte, integrandu-ne perfect in reverie. Chiar asa, am visat cu ochii deschisi pe melodii precum Nightmare Heaven, Shipwrecked Frontier Pioneer, Master of Disguise sau Evacuation Code Deciphered, intersectate cu piese ceva mai dinamice ca Ad Absurdum sau Raudt Og Svart, in incheiere.

Cu parere de rau, va trebui sa-i dau totusi o bila neagra lui Vortex pentru multiplele momente cand vocea i-a cam scartait. Au compensat, in schimb,  indemanarea, profesionalismul si  maiestria lui Hellhammer in spatele tobelor, cat si ambianta teatrala si avangardista in care am fost invaluiti pe tot parcursul concertului.

Am incercat si de data aceasta sa obtin o semnatura dupa concert, incercare din nou esuata; nu degeaba i se spune Vortex, caci odata coborat de pe scena, a zbughit-o spre cabina intr-o clipita, neavand timp nici sa-mi scot markerul din geanta. Data viitoare promit sa fiu mai rapida!
 
Autor: Ioana Stan
Vezi galeriile trupelor: Alcest, Anaal Nathrakh, Arcturus, Arkona, Dimmu Borgir, Ministry, Samael, Sick Of It All, Toxic Holocaust,

Data concert:  August 08, 2012  | 0 Comentarii  | 3542 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Transcending the Elbe: BRUTAL ASSAULT 17 - primele doua zile

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte