interviuri rock

Costin Chioreanu (Bloodway): nu sunt de acord cu aplicatul regulilor numai atunci când ai chef de ele

Costin Chioreanu (Bloodway): nu sunt de acord cu aplicatul regulilor numai atunci când ai chef de ele
TRUPE : Bloodway

În data de 3 noiembrie 2017, Bloodway a lansat un nou album de studio, „A Fragile Riddle Crypting Clues”, materialul care încheie trilogia începută în anul 2014 cu EP-ul „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”. Cu această ocazie l-am invitat pe Costin Chioreanu la o nouă discuție.

 

Metalfan: Salut, Costin! Bine ai revenit în paginile Metalfan.ro! Ce nu îți place la Metalfan.ro?
Costin Chioreanu: Salut, Ovidiu și bine te-am regăsit. La Metalfan.ro nu îmi plăcea formularea aia tip „disponibil online”. Multe site-uri o folosesc și mă scoate din minți. Mai sunt topurile, al căror sens nu l-am văzut niciodată, în general vorbind.
 
Metalfan: În data de 3 noiembrie 2017, Bloodway a lansat un nou album de studio, „A Fragile Riddle Crypting Clues”, materialul care încheie trilogia începută în anul 2014 cu EP-ul „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”. În momentul în care ați început să lucrați la primele piese de pe „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon” aveați în plan să extindeți conceptul respectiv și pe următoarele două materiale? Ai putea, te rog, să ne spui mai multe?
  Costin Chioreanu: Nu, la început nu am avut nicio intenție de a transforma toată povestea noastră într-o trilogie. Pe primul material există o poveste coerentă, care se încheie la un moment dat, așa cum îi stă bine oricărei povești. Când ne-am apucat de lucru la al doilea material, mi-am spus: „dar de ce nu aș încerca să continui povestea de pe primul material?” Plus că, îmi dădusem seama ce făcusem acolo și că știam foarte bine cu ce se va continua totul, în materie de concept. Zis și făcut. Când am ajuns la al treilea, era deja ciudat să nu îmi treacă prin cap o continuare și de ce nu, și o încheiere a poveștii. Mă bucur că am reușit!

Metalfan: Marele actor Marlon Brando a spus într-un interviu din anii ’70 pentru Playboy că vina este un sentiment inutil. Care este părerea ta față de această afirmație?
 Costin Chioreanu: Cred că luase prea multe droguri. Nu pot să fiu de acord cu el, atât timp cât trăim toți sub aceeași cupolă a societății umane. Da, în cazul în care am trăi în afara ei și ne-am accepta într-adevăr statutul a ceea ce suntem de fapt, aș spune: „da, sunt de acord cu această afirmație”. Dar până acolo e cale neștiut de lungă și până atunci coabităm în mizeria asta unde, din păcate, avem nevoie de niște reguli pentru a o face cu un oarecare succes. Sentimentul de vină face parte din educația pe care o primim aici, nu este nativ. Este clar că inutil nu este din moment ce trăim într-o lume în care eu mă simt vinovat din cauza unor frustrări naive, în vreme ce oameni care greșesc față de mine nu se simt deloc vinovați de ceea ce fac, ba mai rău, când le zic cu ce au greșit, se supără. Înțeleg că fiecare are percepția lui și fiecare trăiește în bula lui, oricât de mult ne-am feri să acceptăm asta, dar una peste alta, ne-am trezit toți aici, am primit aceeași educație, trăim într-un loc cu aceleași reguli. Nu sunt de acord cu aplicatul regulilor numai atunci când ai chef de ele.
 


Metalfan: Deseori compari societatea actuală cu o temniță. Ai putea, te rog, explica pe larg această idee?
 Costin Chioreanu: Păi nu așa este? Cu ce altceva pot compara un loc în care de când te naști îți este impusă o anumită realitate, agreată de cei din jur sau de marea lor majoritate? Ba chiar consider că temnița este un loc mult mai prietenos decât ce trăim aici. Pentru că pentru a ajunge acolo trebuie mai întâi să faci ceva care contravine unor reguli. Aici singurul lucru pe care îl faci pentru a intra este să te naști. De plecat, nu prea mai ai unde să pleci, atât timp cât vrei să trăiești într-o comunitate. Pentru că oriunde este o comunitate intervin probleme care duc într-un final la aceeași rezoluție. Despre ce se regăsește în afara societății, aceea este altă discuție, deși nu cred că multe generații se vor mai putea bucura de această alternativă.

 Metalfan: Cu alte cuvinte, putem face o paralelă între societate și conceptele pe care sunt bazate cultele?

 Costin Chioreanu: Absolut! Nu dau crezare foarte mare analizelor făcute de către „specialiști” asupra cultelor vechi și extrem de vechi, pentru că toate aceste analize sunt făcute din punct de vedere actual, raportate la temeiul agreat în zilele noastre, ceea ce cu siguranță nu se pupă prea bine cu realitatea dintr-un trecut foarte îndepărtat sau cel puțin destul de îndepărtat pentru a-l înțelege în deplinătate. Dar, dincolo de aceste analize, oarbe sau nu, este clar că societatea și cultul au mers mână în mână de la bun început. Conceptele cultelor din câte se poate observa la cele încă păstrate astăzi, sunt bazate pe modele idealiste unde se comprimă baza educațională utilă societății respective. Prin intermediul cultului este activată puternic latura emoțională, astfel sedimentându-se foarte adânc modelul impus.

 Metalfan: Ce rol joacă frica în această situație? Ai putea, te rog, dezvolta?
 Costin Chioreanu: Frica a fost mereu un factor vital. Cu frica s-au rezolvat cam toate problemele legate de nesupunere, de orice tip ar fi fost aceasta. Există și culte care luptă împotriva fricii, iar faptul că aceste culte nu funcționează în societățile „dezvoltate” arată clar neconcordanța dintre absența acestui factor din educația impusă pe plan emoțional și necesitățile unui sistem atât de agresiv. De aceea cred cu tărie că aceste culte, care dețin această particularitate sunt mult mai interesante pentru evoluția mentală și mai extinse către latura de comuniune a sinelui cu el însuşi, decât către o eradicare a sa în vederea obținerii soldatului muncitor perfect și speriat.

Metalfan: Cum ar suna o definiție a cunoașterii în accepțiunea ta? Această caracterizare consideri că este congruentă cu lumea în care trăim?
Costin Chioreanu: În primul rând, noi, ca specie, avem o problemă mare. Noi ne bazăm căutările folosind un registru lingvistic extrem de redus și primitiv. Acest registru stă și la baza creației de concepte, iar cunoașterea este un exemplu foarte bun de concept pe care deși noi l-am creat, nu suntem în stare să îl definim.  De aceea consider că definițiile sunt total inutile. O.K., dacă vrem să ne jucăm și să vedem ce invenție poate naște percepția celui de lângă noi, putem cere și vom afla, dar rămâne doar un simplu joc. Un alt joc.

 Metalfan: În multe situații, noi, oamenii, în general tindem să confundăm o opinie cu adevărul. Cum vezi lucrurile în această privință?
 Costin Chioreanu: Când folosești „în multe situații” într-un context ca acesta, denotă faptul că ai speranță. În general, noi, oamenii tindem să confundăm cam totul din jurul nostru, ba cu acea vagă caracterizare a conceptului ce ar trebui să fie definitoriu, ba cu vaga înțelegere a vagii caracterizări al aceluiași sărac concept. Păi de aceea nu sunt de acord cu existența adevărului. Totul este legat de perspectiva, experiența și înțelegerea fiecăruia, ceea ce face adevărul să existe ca o entitate în perpetuă schimbare, iar mereu subiecții între care se face respectivul acord devin creatorii săi. Ca să mă opresc cumva din nebunia asta, pot să spun că adevărul este un soi de acord între două opinii bazate pe experiențe și perspective ce au și puncte comune.  Deci pentru a obține un adevăr îți trebuie minim doi oameni. Se poate să mergă și la un singur subiect, dacă este din fire mai complex la nivel cognitiv.
 


 Metalfan:Revenind la discul „A Fragile Riddle Crypting Clues”, ai putea, te rog, să ne vorbești despre interpretarea grafică a materialului?
 Costin Chioreanu: Pe toate coperțile noastre, am avut personajul și umbra sa, sub diverse forme. Nici acest disc nu face excepție. Şi aici apar împreună aceste două elemente. În mijlocul uni haos nedefinit, scăldat în roșu sângeriu, se află o construcție abstractă. Trei perechi de mâini constituie structura sa de rezistență. Este o metaforă a trupei, a existenței sale și a faptului că de la bun început, cu predilecție în ultimii doi ani, am simțit că orice am face sau nu, trupa este ca o entitate de sine stătătoare care merge mai departe. În centru se află personajul, pe care umbra sa încearcă să îl liniștească și să-i domolească durerea. Personajul nostru de pe această coperta este copilul de foc, reprezentând acea puritate cu care toți, ca muzicieni, ne-am avântat în magia sunetelor, la vârste fragede. Experienţele de pe parcurs, trăite în mijlocul oamenilor, mi-au arătat și laturile extrem de negative, dar în același timp conștientizez că este și singura modalitate de exprimare a unor trăiri, de care de la un punct devii dependent, ca de un drog. Ca de obicei, întreaga lucrare are și o a doua față, la fel de coerentă ca prima, cel puțin în mintea mea. Personajul principal suferă într-o lume asemenea unei pușcării făcute de mâna omului, unde cerul este împărțit în pătrate de caiet de matematică și solul este compus din stele căzute. Într-adevăr, umbra are aripi. „De înger” ar spune unii, dar în cazul meu, îngerul nu este nimic altceva decât un concept, cu a cărui definiție nu mă aflu în acord cu restul. „Stai liniștit, nu s-a întâmplat absolut nimic, totul este doar o problemă de percepție, nimic mai mult”, cam ăsta este mesajul coperții și dezlegarea „ghicitorii” despre care vorbește titlul albumului.

Metalfan:Ar fi interesant dacă ai putea să ne prezinți din punct de vedere liric povestea fiecărei piese prezente pe album...
Costin Chioreanu: O.K., și-așa o fac o dată-n viață, așa că, de ce nu?

1. „Not Whom, But Where” pare un intro, dar eu o consider o piesă. Ultima piesă de pe „Mapping the Moment With The Logic of Dreams” era reprezentată de personajul nostru care pierdea legătura cu spațiul și cădea pe o planetă.  „Not Whom, But Where” te introduce în lumea asta ciudată ce își duce existența pe planeta-pușcărie și prezintă câteva dintre highlight-urile și tabuurile modelului de gândire adoptat aici.
2. „The Startling Grotesque” a fost prima piesă scrisă pentru acest disc și totul a pornit de la refren: „This was not supposed to be a nightmare, this was just supposed to be a dream. My dream.” Refrenul a fost scris la câteva luni după nenorocirea de la Colectiv și reflectă clar ce simt față de tot ce s-a întâmplat după tragedie. Lumea asta mică a celor care cântă metal era un loc sărac, dar eram animați acolo de nebunia noastră, eram asemenea unor copii care ne jucam un joc. Ne luam la harţă pe prostiile noastre, ne împăcam, o dregeam noi cumva. Însă puteam face oricând ce ne doream, atât cât ne permitea pivnița. A fost aruncată o bombă între copii, mulți au murit și cei care au rămas au primit reguli noi pentru a se juca și cei mai sensibili au căzut într-un ocean de semne de întrebare, înnegrit de absența motivațiilor. Primul riff de pe disc, cel cu care începe această piesă a fost inițial făcut acum 10 ani, sub o formă oarecum mai simplă. Am recurs la soluția asta pentru că atunci când am intrat în sala de repetiții după toată nenorocirea voiam să cânt ceva, dar mintea mea era ca un puzzle scăpat pe jos. Mi-am adus aminte că aveam un super-riff rămas nefolosit de o căruță de ani și am zis: hai cu ăsta. Liric vorbind, este un amalgam de stări și mesaje, iar cu excepția refrenului nu are nicio legătură cu tragedia de la Colectiv. La urma urmei, se lipește perfect în contextul poveștii noastre: personajul nostru, un explorator, s-a trezit pe o planetă pe care credea că este altceva decât ce este de fapt. Piesa asta marchează momentul când realizează trista realitate.

3. „Don’t Wake The Void” – dacă numele nu trimite niciun clopoțel către Mercyful Fate, poate o face cumva, pentru cei extrem de subtitli, primul sau al doilea riff. Piesa asta a fost scrisă ceva mai târziu, după ce aveam deja o oarecare structură a albumului. Tot ce știam despre ea din start era că voiam clar o piesă cu partea de strofă cât mai epică, încât să pot povesti cât mai mult. Este toată viață mea mea până într-un anumit punct și dintr-un anumit punct de vedere compresată în versurile acestei piese. Muzical, o văd ca pe o combinație de părți ce pot avea pe alocuri arome de Mercyful Fate, Nick Cave, Hypocrisy și While Heaven Wept.  Titlul și refrenul piesei vorbesc despre nimicul cu care este catalogat tot ceea ce există în afara catalogării umane. Nu agita lucrurile, nu căuta, nu trezi absența căci s-ar putea să-ți mănânce sufletul...

4. „Midlight Scout” a fost a doua piesă pe care am scris-o pentru discul ăsta. Este o piesă despre cum mă simt în lumea asta, asemenea unui extraterestru. Am vrut să fac un imn pentru toți cei care se simt ca mine aici. Pentru mine, a ieşit.
 
 

5. „Prison Paradise”, o piesă care a ieșit cel mai „de la sine”, să zic așa, multe dintre părți fiind făcute spontan, la sala de repetiții. Cu toate astea, este un soi de coloană vertebrală a discului atât din punct de vedere liric cât și muzical. Piesa vorbește despre probleme de percepție ajunse la rang de adevăr, dar mai ales despre conștientizarea lor cu fruntea sus. „Prison paradise” este asemenea vieții: o combinație perfectă de ironie și tragedie. Dar dacă pe ambele le percepi cu aceeași împăcare, îți dai seama că, de fapt, la sfârșitul zilei, ai tot ce îți trebuie, inclusiv cea mai avansată mașinărie de pe planetă, care este mintea umană. Poți să faci orice cu ea, chiar și de-aici, din Pușcăria-Paradis.  Pușcărie e din cauza factorului uman, Paradis din pricina naturii. Paradisul are și o mică nuanță ironică cu trimiteri religioase. „Eden got lost in this paradise” vorbește despre ce discutam câteva întrebări mai sus, unde se pusese problema confuziei între opinie și adevăr! [n.red.: râde]
 
 

6. „The Incident” este o piesă extrem de complexă din punct de vedere liric, probabil cea mai complexă de pe disc, deoarece vorbeşte despre vreo trei subiecte în paralel.  Nu vreau să dau prea multe detalii, pentru că pot fi interpretate și mai greșit decât se va întâmpla. Finalul piesei este probabil cel mai aproape de hard rock moment Bloodway de până acum.

7. „Encounters To Pray For” e cea mai întunecată piesă de pe disc, deși de data asta într-un mod pozitiv, adică din perspectiva umbrei, cea care deține secretele întunericului și care așteaptă lumina pentru a o anima în lumea spectrului vizibil. E cumva o odă adresată întunericului, dintr-o perspectivă suprarealistă, străină de absolut orice implicație religioasă. Piesa conține riff-urile cele mai explozive de pe disc, cel puțin în opinia mea. Are o forță și o nebunie fantastică, care se mulează perfect pe stilul nostru de a cânta împreună. E cumva haios că se simte o influență Mercyful Fate, în vreme ce pe refren se simte o influență King Diamond. De asemenea și combinația de arome de NWOBH și black metal fatalist de pe final a născut niște riff-uri extrem de interesante.

8. „A Fragile Riddle Crypting Clues” e piesa de închidere a albumului, a trilogiei și a poveștii noastre de până acum. Cred că textul este mult prea explicit pentru a-l mai diseca aici. Îmi place enorm că ultima parte cântată de mine pe această trilogie este versul „I am free to go but as eternal beginner”. Personajul își dă seama că există o scăpare, iar în ultima parte a piesei, unde Mat de la Hexvessel și Grave Pleasures narează toată acea întâmplare, scapărea e prezentată în detaliu, cu lux de amănunte. Nu știu câte trupe în metal-ul ăsta au folosit în versuri ideea că cel care cântă ar fi eternul începător, cam contravine regulilor egocentriste ale stilului. Ăsta este un alt motiv pentru care nu-mi place să cânt live. Mulți dintre cei care vin îți lasă impresia că așteaptă ceva de la tine, să vii așa, înfiorător pe scenă, asemenea unui munte care impune autoritate și siguranță. Nu sunt genul ăla de om, sunt un simplu visător, nici pe departe un imperator, mare deschizător de ușile iadului. 

 Metalfan: Să înţeleg că nu îţi place să cânţi live?
 Costin Chioreanu: Nu, nu mi-a plăcut niciodată. Poate doar la început, când era sentimentul ăla, „uau, ce șmecher mă simt că sunt eu pe scenă și alții se uită la mine”, ceva prostii de copil care avea pereții ticsiţi cu prea multe postere cu rockstar-uri. După scurtă vreme, mi-a trecut asta și am început să îmi dau seama cât de multe chestii mă enervează în cazul aparițiilor live, ba că nu pot să aud ce fac ca lumea și mă scoate din minți, ba că sunt prea mulți în public care o ard atât de aiurea încât te fac să îți ieși din stare, ba că fiind și cântăreț și manager trebuie mai mereu să mă umplu de nervi cu rahaturi logistice nerezolvate sau făcute uitate de cei care trebuie să se ocupe de ele, după care la un click trebuie să îmi intru în starea necesară pentru a cânta piesele cum trebuie, ba că am probleme cu spatele și după ce car scule îmi e din ce în ce mai greu să cânt, sunt multe, foarte multe aspecte. Acum, de când cu noile reguli, mă enervează terbil numai când mă gândesc că statul nu mă ajută cu nimic, dar eu trebuie să cotizez din biletul plătit de prietenii mei la toate rahaturile posibile, inclusiv mari ctitorii ce îmi sfidează crezurile și inteligența. Dar cel mai dificil este acel moment când trebuie să intru în starea necesară pentru ca show-ul ăla să aibă un sens, nu să cânt ca un plictisit care își așteaptă pizza plătită tot din banii lui. Dar, îmi aduc aminte că am repetat luni de zile pentru show-ul ăla și zic: hai omule, bagă-te în transă, că na, asta e situația, ce vrei acum să faci? Și îmi iese, dar am obosit să fac asta. Să cânți într-o trupă de death metal, de hardcore, de fapt de orice fel de metal sau punk tradițional, da, se pretează foarte bine la apariții live. Dar când vii cu chestiuni foarte rafinate și undeva între stiluri, e o experiență terifiantă. Cel puțin pentru mine. 
 


 Metalfan: Pe lângă concertele pe care le-ați susținut în țară pentru promovarea noului disc Bloodway, aveți în plan ca în 2018 să concertati din nou în afara granițelor? Există ceva stabilit în acest moment?
 Costin Chioreanu: Nu avem niciun plan de concerte, nici măcar unul foarte îndepărtat. În acest moment, ne-am hotărât să facem o schimbare majoră în felul de a lucra, vrem să scăpăm de rutină. Mereu am tratat repetițiile foarte serios, poate mult prea serios. Repetam ca nebunii şapte luni și după aia cântam trei concerte și se termina anul. Ba că eu nu aveam timp și energie de mai mult, ba că Alex sau Mihai [n.red: Alexandru Adrian Ghiță - tobe, Mihai Ionuţ Andrei - bas] aveau concerte cu celelalte trupe în care cântă etc. Oricum, astea nu sunt motivele grele. Motivul real este unul singur: unde să te duci să cânți cu trupa asta, la ce muzică prezintă? În câte orașe din țara asta poți să te duci și de ce? Care este scopul la urma urmei? Acum că am lansat discul nou, care încheie trilogia, am avut trei concerte foarte bune, l-am prezentat live, simt nevoia de un restart al minții. Vreau să mă duc la sală și să mă simt bine, să mă joc, să experimentăm, să analizăm niște idei nebune, să facem exact ceea ce e normal să facem. Nu de asta ne-am apucat de cântat? Ca să ne bucurăm cântând și experimentând? Aici începe și se termină tot. De ce să ne mai impunem programe stricte și alte nebunii? Toată treaba asta e doar un joc, doar muzica rămâne. Iar legat de cântatul în afara granițelor, nu ai decât două variante mari și late. Și încep prin a spune că nu-i critic pe oamenii care fac asta, explic doar că mie nu-mi plac alternativele. E doar o problemă de alegere, nimic mai mult. Varianta unu, plătești un slot de deschidere într-un turneu cu un nume mare, plătești o tonă de bani ca să fii și cărăuș și ca să îți plătești și singur mâncarea, băutura și toate consumabilele în turneu. Vei cânta pe sunet de cele mai multe ori prost, pentru a avea toate dezavantajele posibile față de headliner. Vei enerva cel puțin 80% din audiență pe noapte pentru că tu ești ăla care nu mai pleacă dracului de pe scenă și le consumă celor care au venit să vadă și să asculte headliner-ul răbdarea pe banii lor. Din restul de 20% tăiem 15%, ignoranţii și îți rămâne un 5% care POATE va da doi lei pe tine. Poate. Varianta doi este varianta nebunească, te duci de capul tău într-un tur aranjat de tine, în locuri de la mici la foarte mici, în țări unde la show-uri în care trupe de 100 de ori mai mari decât a ta se „bucură” de maxim 40 de oameni pe concert. Cât ești plecat de-acasă, nu produci nimic decât datorii, când te întorci, clienții care ți-au mai rămas pe listă te așteaptă toți ca pe hoții de cai. Vii rupt în gură de oboseală, plin de datorii și trebuie să te apuci să muncești la capacitate maximă și nu ai de unde să îți aduni energia. Sunt oameni cărora le place să facă asta, le place sentimentul ăsta de a pleca în lume și iau totul ca pe o distracție și, datorită lor merge industria. Locul meu e în studio, unde să fac muzică ciudată pentru ciudați, cât să îmi pot duce și viața la care m-am înhămat și care îmi place. Deci, eu nu mă număr printre cei care se excită la așa ceva. Poți oricând să o lași baltă și să îți faci o trupă mai accesibilă, cu care să nu îți bați atâta capul, ca să poți să pleci de-acasă o dată la câteva luni și să te distrezi. Păi și? Care e sfârâiala? Nu au făcut-o atâția înaintea ta? Nu e deja plin de trupe care nu cântă nimic, discuri sub-mediocre, plastic, hârtie și textile consumate în neștire degeaba? Nu mai bine stai tu acasă, liniștit și faci ce trebuie să faci, adică un disc extrem de bun? Cred că de la o vârstă trebuie să începi să știi cam ce ești pe lumea asta și să accepți, sub o formă sau alta. Sunt explorator, dar nu unul geografic. Alt aspect de luat în seamă, cred că suntem singura trupa semnată la label-ul ăla (I, Voidhanger Records) care cântă live. Să știi că restul nu o duc rău deloc și nu se plânge nimeni.

 Metalfan: Anul viitor aniversezi 15 ani de existență Twilight13Media, ocazie cu care vei prezenta o expoziție în cadrul festivalului Inferno din Oslo, Norvegia. În trecut, cu ocazia altor expoziții, ai pregătit și o coloană sonoră care să acompanieze lucrările grafice prezentate. Este cazul și de această dată? Ai putea, te rog, să ne oferi mai multe detalii?
 Costin Chioreanu: Expoziția de la Inferno este în totalitate dedicată albumului „Anthems to the Welkin at Dusk” al legendarului grup norvegian, Emperor. Practic, fiecare piesă de pe acest album va fi ilustrată de câte o lucrare din expoziție. Așadar, în cazul acestei expoziții. coloana sonoră e făcută de alții, și mai corect spus, a fost făcută de alți muzicieni, acum 20 de ani. Dar, cu ocazia aniversării de 15 ani ai studioului Twilight13Media mă gândesc să fac câteva evenimente speciale. 
 


 Metalfan:Rodion G.A. știu că se regăsește printre preferințele tale muzicale. Ai putea, te rog, să ne spui ce înseamnă muzica lui Rodion pentru tine?
 Costin Chioreanu: Da, oricât de ciudat ar suna, îmi place foarte mult ce făcea Rodion. Multe dintre piesele lui le-am auzit cu mult timp înainte de a descoperi metal-ul, auzindu-le pe la televizor şi fiind genul de muzică pe care o auzeam pe coloanele sonore ale unor filme care la momentul copilăriei m-au fascinat. Pe restul le-am descoperit mai târziu. În general, îmi place foarte mult muzica electronică sau experimentală făcută cu bun gust și mai ales dacă mai este și combinată cu pasiunea pentru cosmos și SF, îmi place și mai mult. Rodion a fost extrem de expresiv și de interesant pe multe din compozițiile sale vechi. Am văzut în schimb că a revenit la un moment dat și s-a cam axat fix pe piesele care nu mi-au plăcut niciodată. Așa că nu m-a mai atras.

 Metalfan: Te-ai gândit până acum la cum ar suna o colaborare dintre domnul Roșca și Bloodway? Vezi posibil acest lucru?
 Costin Chioreanu: Nu.

Metalfan: În autobiografia sa, „White Line Fever”, carte lansată în anul 2004, Lemmy spunea cu o doză de umor exact așa: “what the fuck are you doing in this business if you’re not a bit of a poser?” Aici făcea referire la tot show-business-ul, muzica și tot ce are legătură cu cele două. Ești de accord sau nu? Poți, te rog, detalia?
 Costin Chioreanu: Normal că sunt de acord. Întreaga industrie pe asta se bazează, de-asta nici cu Bloodway nu o să fim vreodată nici măcar trupa care cânta în deschidere la trupa cu care are tricou Hetfield. Din același motiv există lansate cărți despre arta conexă cu genul heavy metal, care arată ca dracu’. Nu poți să faci o carte despre artă cu un layout care să fie mai nasol decât al unui tabloid de țară din lumea a patra, tu provenind dintr-o țară unde nu ai absolut nicio scuză pentru a face asemenea pocitanie. Cu toate astea, oamenii care fac asta sunt apreciați. Posers cu influență și posers influențați. La fel și în cazul acelor mulți, enorm de mulți „oameni importanți”, etern aciuaţi în backstage-uri, care, dacă e să-i cauți la bani mărunți, nu fac nimic, sau dacă fac ți-ai fi dorit să rămâi în necunoștință de cauză. Lemmy avea dreptate cu foarte multe lucururi, în general vorbind. 
 
Metalfan: Îți mulțumesc pentru timpul și pentru răspunsurile oferite! În final, ai dori să adaugi ceva sau să transmiți câteva cuvinte cititorilor Metalfan.ro?

Costin Chioreanu: Şi eu îţi mulţumesc! Multă sănătate!

Foto: Bloodway / Costin Chioreanu Facebook
Autor: H.
Vezi galeriile trupelor: Bloodway

   December 18, 2017  | 0 Comentarii  | 1515 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Costin Chioreanu (Bloodway): nu sunt de acord cu aplicatul regulilor numai atunci când ai chef de ele

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri