interviuri rock

Dennis Loren: Jimi Hendrix mi-a făcut complimente legate de posterul pentru concertul său (Partea a II-a)

Dennis Loren: Jimi Hendrix  mi-a făcut complimente legate de posterul pentru concertul său (Partea a II-a)
TRUPE : Frank Zappa, Jimi Hendrix, The Jimi Hendrix Experience, The Velvet Underground

Următoarele rânduri fac parte dintr-un interviu cuprinzător cu Dennis Loren, material care a necesitat separarea în două fragmente pentru publicare. Click aici pentru a citi prima parte.

Metalfan: În primăvara din 1967, te-ai întors în SUA şi te-ai hotărât să stai în San Francisco. De obicei, acel moment din istorie e descris ca ceva unic. Cum a fost pentru tine?
Dennis Loren: A fost minunat să fiu în San Francisco în perioada aia. Să ajung acolo a fost tot un noroc neaşteptat. Înainte să plec din Turcia, instrucţiunile pentru următoarea responsabilitate la o bază militară s-au schimbat de câteva ori. Prima dată mi s-au dat ordine pentru o unitate din Italia. Acestea au fost din nou schimbate cu o bază din Germania şi în final, cu Presidio din San Francisco. Am fost repartizat într-o unitate de cinci oameni anexată de Serviciile Secrete ale Armatei numărul 6 pentru lunile rămase până la liberare. Iniţial am fost repartizat pentru cazare în cazarma Companiei C, dar curând, colonelul meu mi-a dat ceea ce se chema „permisie zilnică” şi aşa am putut să închiriez un apartament lângă intersecţia străzilor Arguello şi Clement, în cartierul Richmond din San Francisco. Strada Arguello ţinea până sus în deal şi se termina la una dintre porţile din spate de la Persidio.

În timpul liber am explorat oraşul San Francisco. Nu mi-a luat mult să găsesc câteva galerii de artă şi localuri de concerte fiindcă erau multe postere lipite în tot oraşul şi în magazinele de muzică. Primul club în care am fost era The Matrix, unde am văzut prima dată The Doors, The Youngbloods, Quicksilver Messenger Service, Sopwith Camel, The Sons Of Champlin, The Santana Blues Band (aşa cum se chemau atunci) şi o mulţime de alte grupuri. Rapid, mi-am făcut o rutină din a merge la The Matrix joi seara, la The Avalon Ballroom vinerea şi la Fillmore Auditorium sau Winterland sâmbăta. În dup-amiezile de dumincă multe trupe cântau cu intrare liberă la Golden Gate Park, Panhandle şi alte parcuri de pe lângă San Francisco, precum şi la târgurile de stradă. Am văzut concerte şi la Jazz Workshop, The Roaring Twenties, The Coffee Gallery şi Coffee & Confusion din North Beach, la Straight Theatre în cartierul Haight/Ashbury şi la Cedar Alley, în sudul zonei Market Street. În iunie am fost la festivalul Magic Mountain pe Muntele Tamalpais din judeţul Marin.

În fiecare săptămână o sunam pe Kay Jackson şi îi spuneam ce se întâmpla în San Francisco. Ea plănuise să mi se alăture în septembrie şi să se transfere la Institutul de Arte din San Francisco. În timpul verii, s-a întors la Dearborn. În iunie m-a sunat şi mi-a zis că mi-a făcut rost de lucru, să fac un design de poster pentru apariţia lui Muddy Waters la The Living End, în Detroit. Imediat ce am terminat şi i-am trimis lucrarea, am devenit foarte ocupat cu realizarea altor două postere. L-am cunoscut pe artistul de postere Rick Griffin în Berkeley la The Print Mint. Am vorbit despre postere de artă. L-am întrebat dacă ştia de vreun local pentru care să fac postere. Mi-a sugerat să încep cu The Matrix şi să încerc să-mi fac un portofoliu pe care să i-l dau lui Chet Helms de la Avalon şi lui Bill Graham de la Fillmore. Primul poster pentru San Francisco pe care l-am făcut a fost pentru concertul The Youngbloods de la The Matrix. Când lipeam posterul ăsta pe strada Haight, am fost abordat de un grup din mişcarea „săpătorilor” [N. red.: Diggers], care mi-au spus despre un viitor concert Jimi Hendrix Experience cu intrare liberă, la Panhandle, unde „săpătorii” distribuiau gratis mâncare. M-au întrebat dacă vreau să fac un poster pentru acest eveniment.

Posters
Primele trei postere de concert realizate de Loren, Muddy Waters la Living End în Detroit (stânga),
The Youngbloods la The Matrix în San Francisco (centru)
şi The Jimi Hendrix Experience la Panhandle, Golden Gate Park în cartierul Haight-Ashbury.

La mijlocul lui august am primit un telefon de la Dave Halstead. Mi-a spus că Kay Jackson a a murit într-un accident de maşină. Am fost devastat de vestea asta, eu şi Kay ne făcusem atâtea planuri împreună. Cumva am depăşit momentul ăsta de doliu prin dedicarea viitorului în numele artei şi muzicii, în amintirea lui Kay.

Multe zile mai târziu, i-am cunoscut pe chitaristul Joe Toschi şi pe basistul şi vocalistul Bobby Scadari la The Matrix. Amândoi fuseseră într-un grup, The Hyde Street Cable Car, care s-a spart. I-am invitat la Presidio Service Club să improvizăm cu alţi soldaţi muzicieni pe care îi ştiam. Noi trei am format un grup nou cu chitaristul David Green, percuţionistul Bruce Hanson şi toboşarul Rich Butler. Eu cântam la auto-harpă şi muzicuţă şi eram vocalistul principal. Am numit trupa The New Gothic Blues Unit. Primele noastre concerte au fost când am cântat pentru dans la Presidio Service Club. Repetam într-una dintre camerele de la etaj de la service club. După câteva concerte, Bobby s-a hotărât să se mute în San Diego. Bruce murit într-un accident de motocicletă. Rich, care era cu el atunci, a trăit, dar nu a mai fost niciodată chiar la fel şi foarte des era profund deprimat. Am continuat pentru o vreme şi am schimbat numele grupului în Mercury Vapor. Câteva luni mai târziu, David a fost trimis în Japonia. În perioada asta am cunoscut-o pe Elsie Vollmer care a fost la multe dintre concertele noastre şi ne-am căsătorit curând. Cu Joe am continuat ca un duo acustic numit Patchwork. Am cântat la The Coffee Gallery, Coffee & Confusion şi Cedar Alley.
 
Part Two and Mercury Vapor
Fotografie cu trupa Part Two făcută imediat după ce a încheiat concertul din deschiderea meciului de baschet
din Sinop, Turcia, când se anunţau jucătorii; de la stânga la dreapta: Dennis Loren, chitaristul Mike Kuric,
toboşarul Bill Banta şi chitaristul Tom Sellew (stânga); fotografie cu trupa Mercury Vapor în concertul de la
Persidio Service Club, de la stânga la dreapta: chitaristul Joe Toschi, toboşarul Rich Butler,
Dennis Loren şi chitaristul David Green.

În cele din urmă, eu şi cu Joe i-am găsit pe toboşarul Jim Reynolds şi pe basistul Marty DeClerq şi am continuat cu Mercury Vapor. După liberare m-am angajat la firma numită Graphic Reproductions. Treaba mea era să recondiţionez fotocopii, să retuşez negative de film şi să pregătesc formele de tipar pentru imprimare. M-am hotărât să rămân în San Francisco datorită artei pline de viaţă şi scenei muzicale.

Metalfan: Trebuie să spun că 1967 a fost ca o explozie sonică, cu atâtea trupe care au avut un impact uriaş cu muzica lor. The Doors lansa albumul de debut cu acelaşi nume, The Velvet Underground & Nico scoteau celebrul debut şi Jefferson Airplane lansa cel de-al doilea disc, „Surrealistic Pillow”, care acum e considerat frecvent ca fiind coloana sonoară a fenomenului social „Summer of Love”. Cum a fost vremea aia pentru tine din punct de vedere muzical?
Dennis Loren: Am fost atât de fericit să fiu în San Francisco în vremea aia. Scena muzicală era foarte importantă pentru mine. Am cunoscut mulţi muzicieni şi artişti plastici minunaţi. Am auzit toate trupele din San Francisco – Jefferson Airplane, The Charlatans, Country Joe & The Fish, Big Brother & The Holding Company, Quicksilver Messenger Service, Moby Grape, The Grateful Dead, It’s A Beautiful Day, Blue Cheer, The Steve Miller Band, The Flamin’ Groovies, Mad River, Mother Earth şi alţii – la concertele la care am fost. Aceste trupe cântau cu grupuri din alte părţi, cum ar fi Butterfield Blues Band, The Byrds, Cream, Buffalo Springfield, B.B. King, the Jimi Hendrix Experience, The Doors, Miles Davis, John Mayall’s Bluesbreakers, Pink Floyd, Procol Harum, H.P. Lovecraft, Traffic, The Soft Machine, Spirit, Jethro Tull, The MC5, Fairport Convention, The Incredible String Band, The Jeff Beck Group, Led Zeppelin şi atât de mulţi alţii, încât mi-e greu să-i numesc pe toţi. Tot ce trebuie să faci e să te uiţi la posterele din era asta să vezi ce mix eclectic de talent era prezentat de Chet Helms şi Bill Graham şi ceilalţi promotori. În mod normal, erau concerte cu trei trupe şi un bilet costa doar trei dolari. E greu să descriu aceste concerte, dar sunt atât de multe care mi-au rămas în minte.

Ian Anderson of Jethro Tull, The MC5,Marc Bolan of Tyrannosaurus Rex.
Fotografii făcute de Loren în cluburile Fillmore West şi The Family Dog cu film Tri-X şi flash ataşat,
fapt pentru care nu se văd jocurile de lumini din fundal;
Ian Anderson de la Jethro Tull (stânga); MC5 (centru); Marc Bolan de la Tyrannosaurus Rex (dreapta).

Aceste concerte erau evenimente care includeau spectacole de lumini şi, bineînţeles, posterele care anunţau aceste evenimente. Am menţionat mulţi artişti mai devreme, în acest interviu, dar acum ar trebui să menţionez spectacolele de lumini. Bill Ham a fost unul dintre primii oameni care a început să experimenteze cu ceea ce era descris ca „pictură cu lumină”. El a venit în San Francisco în anii ’50 şi a lucrat cu muzicienii jazz. Bill improviza tehnicile sale de lumină proiectată, în timp ce muzicienii improvizau muzică. A construit o cutie cu lumini colorate intermitente care se sincronizau cu muzica The Charlatans în timpul stagiului de vară de la Red Dog Saloon din 1965. George Hunter, care cânta la auto-harpă în acest grup şi pianistul Ferguson erau de asemenea artişti şi au colaborat la un poster care a devenit cunoscut ca „The Seed” pentru colecţionari. Mulţi prieteni de-ai trupei The Charlatans au fost la concertele astea. Printre ei erau Alton Kelley, Ellen Harmon, Luria Castille şi Jack Tolle, care au format The Family Dog, o companie de producţie care prezenta ceea ce ei numeau dansuri şi concerte.

În toamna lui 1965, The Family Dog a prezentat primele dansuri/concerte la Longshoreman’s Hall în San Francisco. Allton Kelley a făcut multe dintre posterelr vechi. Prin 1966, Chet Helms a luat frâiele în mână şi a dus dansurile şi concertele The Family Dog la Fillmore Auditorium. Iniţial, Chet alterna weekendurile cu Bill Graham, dar la scurt timp s-a mutat la Avalon Ballroom când Bill a închiriat Fillmore de la proprietari. Chet l-a angajat pe Wes Wilson să facă design şi să tipărească postere începând cu primul concert The Family Dog la Fillmore, cel cu Jefferson Airplane. La aceste concerte mai vechi făcute de The Familty Dog, Bill Ham era chemat să facă luminile. Folosea o serie de proiectoare fixate pe plafon care emiteau lumini intermitente în formă de amibe pe ecranele albe din spatele trupelor. Bill băga şi slide-uri şi clipuri în mixul de imagini pe care-l proiecta. Curând, Bill Graham s-a hotărât să adauge spectacole de lumini la concertele de la Fillmore. În cele din urmă, au ajuns să fie la fel de multe grupuri care se ocupau de spectacole de lumini în San Francisco precum trupele. Aveau nume deştepte ca The Deadly Nightshade, The Holy See, Ibis Alchemical Company, Jerry Abram’s Headlights, Electro Luminescence şi Single Wing Turquoise Bird. Ironia e că nu am văzut The Velvet Underground cu Nico, dar în cele din urmă am făcut un design de poster pentru formula de patru a grupului, când au cântat cu Chicago Transit Authority în 1968 la Whisky A Go-Go, în Los Angeles.

Posters
Posterul de concert pentru The Velvet Underground la Whisky A Go-Go, West Hollywood,
California, octombrie 1968 (stânga); The Steve Miller Band la Ford Auditorium în Detroit, Michigan, 1972 (centru);
The Rockets la Motor City Showcase (Eastown Theatre) în Detroit, 1975;
Gary Grimshaw a creat logoul The Rockets folosit de Loren.

Metalfan: Asta a fost o perioadă când oamenii au început să aibă şi mai multe drepturi. A fost ca o revoluţie a minţilor care s-a întâmplat datorită artei. Acum, crezi că se mai pot întâmpla lucruri ca astea din nou?

Dennis Loren: Cred că ar fi posibil, dar erau vremuri diferite. Multe lucruri în care s-au implicat tinerii din anii ’60 chiar au adus schimbări pozitive, care încă se resimt şi astăzi. Versurile cântecelor aveau de obicei mesaje politice de protest sau eliberare. Totuşi, acelaşi „tip” de oameni autoritari care doreau să reducă acele voici la tăcere atunci, pare să fie la putere astăzi. De-a lungul anilor ’70, am început să vedem câteva lucruri schimbându-se în bine, în timp ce altele deveneau mai strâns controlate. Poate că ce o să spun acum o să pară fără importanţă în comparaţie cu alte lucruri legate de conştiinţă, nivel spiritual şi politic, dar ca exemplu, am început să văd atunci cum industria muzicală se schimba şi nu în bine.

Posturile de radio care aveau cândva un format liber pentru muzică au devenit posturi orientate spre albume rock, cu liste de piese mai comprimate care se îngrijeau de trupe faimoase şi case de discuri principale. De fapt, posturile de radio de astăzi sunt atât de mult clasificate pe nişe încât atrag doar un anumit public şi nu sunt atât de eclectice pe cât erau odată. Când mă gândesc la anii în care eram puştan, posturile de radio de pe AM puneau tot felul de muzici dintr-o gamă foarte variată de stiluri. Acum sunt mai mult emisiuni cu discuţii şi ştiri. Înainte de 1966, posturile FM puneau în majoritate muzică clasică şi jazz sau aveau emisiuni religioase. Regretatul meu prieten, Larry Miller (altă persoană din Detroit) a avut prima emisiune muzicală în format liber la FM, la radio KMPX din San Francisco. Mai târziu a contribuit la lansarea postului WABX FM în Detroit.

Concertele, de asemenea, au început să fie ţinute pe stadioane mari şi cluburile mai mici şi-au închis uşile. Asta putea să fie okay dacă erai o trupă mare cu o grămadă de susţinere de la casa de discuri, dar a înăbuşit o scenă locală unde trupele promiţătoare nu puteau găsi un loc în care să cânte. Asta le-a forţat pe multe dintre grupurile tinere să cânte în baruri şi puburi în care se vindea alcool şi unde erau determinate să cânte cover-uri la hituri populare de la alte trupe populare.

Drogurile grele au avut de asemenea efecte teribile şi au dus către un stil de viaţă întunecat şi chiar către moarte. Nu prea diferit de criza de opioide pe care o avem în America astăzi. Mă bucur că multe state de aici au văzut beneficiile marijuanei medicinale şi au aprobat legi în favoarea acesteia. Cele mai multe cluburi de astăzi vând alcool. Nu vedeam asta în anii ’60. Şi totuşi fumătorii de tutun nu au voie să fumeze în cluburile astea. În anii ’60 muzica era parte integrală din revoluţia culturală şi nu era considerată doar divertisment. Asta e ceva ce nu cred că se întâmplă astăzi. Totuşi, uneori chiar mai văd trupe noi care înfloresc în unele locuri şi merg pe o tovărăşie similară. Cel mai important lucru legat de ce s-a întâmplat în San Francisco, Detroit şi alte locuri în anii ’60, a fost senzaţia de a aparţine unei scene care era întregită de muzică, artă şi de faptul că oamenii se ajutau unii pe alţii, deci NU senzaţia de competiţie. Dacă acelaşi fel de revoluţie culturală s-ar întâmpla azi, ar avea nevoie de sentimente similare şi de schimbare. Azi, oamenii par că se complac mai mult, dar putem spera întotdeauna – ha!!!

Metalfan: Deci, ai format Mercury Vapor în anii ’60. Cum ai descrie stilul muzical al acestei trupe? Aţi avut şansa să înregistraţi ceva muzică sub acest nume?
Dennis Loren: Când încă ne numeam The New Gothic Blues Unit, cântam o combinaţie de cântece originale pe care le-am compus, alături de propriile noastre interpretări ale unor cântece blues vechi, folk şi rock popular. Trupele engleze precum The Beatles, The Zombies, The Yardbirds, The Pretty Things, Them, The Animals, The Rolling Stones, dar şi trupele americane, cum ar fi The Byrds, The Lovin’ Spoonful, Love şi Paul Butterfield Blues Band, au reprezentat o influenţă mare la niveluri variate pentru membrii numeroşi ai acestei trupe. Aşa a fost şi cu muzica Bob Dylan, Howlin’ Wolf, Mose Allison, Willie Dixon şi B.B. King. Am făcut versiuni extinse la cântece ca „Hey Joe”, „Seventh Son”, „Smokestack Lightning”, chiar şi propria noastră versiune la piesa The Beatles, „Eleanor Rigby” – ha!!! În timp am evoluat şi am ajuns la Mercury Vapor şi, am început să ne concentrăm mai mult pe material original.

Prietenul nostru, John Rosenstock – care era cunoscut ca „Storm Light” – avea propria trupă, numită Steel Wool. John a lucrat şi pentru Santana şi It’s A Beautiful Day ca manager de turneu sau ca cel care întreţinea echipamentele formaţiilor pe drum. El a aranjat ca Mercury Vapor să repete în sala celor de la It’s A Beautiful Day. În spaţiul ăsta am făcut nişte înregistrări demo. Nu ştiu sigur cine are înregistrările alea acum. Mi-ar plăcea să le dau de urmă – ha!!! Mai târziu, John a deschis un complex mare de săli de repetiţie şi studiouri, care se chema Mushroom Studios şi era lângă Ocean Beach şi vechiul parc de distracţii Playland. Mercury Vapor a împărţit unul dintre acele spaţii cu Steel Wool.

După ce David Green s-a întors din Japonia, a revenit şi în trupă, dar treptat am pornit toţi pe căi separate. N-am avut nicio neînţelegere cu privire la muzica pe care o cântam, doar că devenise mai dificil să ne adunăm toţi cei cinci membri într-un loc, în acelaşi timp. Păreau să fie atât de multe distracţii din afară care îngreunau concentrarea necesară pentru ca acest grup să continue. În ultimii ani, chiar am petrecut ceva timp cu Joe Toschi şi am vorbit să facem înregistrări noi la materialul vechi, dar din păcate el a murit înainte ca asta să se întâmple. Viaţa poate duce un grup de prieteni în atâtea direcţii diferite! La un moment dat, am înţeles că trebuia să mă concentrez pe lucrările de artă, chiar dacă am continuat la sfârşitul anilor ’70 ca muzician solo şi compozitor şi am cântat câteva dintre acele piese. Am înregistrat „Let Go” pentru compilaţia „Stone Soup” în 1976.
Metalfan: În februarie 1970, ai avut şansa să cânţi la muzicuţă cu B.B. King la The Fillmore West. Mi-ar plăcea să aud povestea asta. Ai făcut asta pe parcursul întregului concert sau doar la câteva piese?

Dennis Loren and B.B. King
Fotografie făcută de prietenul lui Dennis Loren, Frank Pettis, cu Dennis şi B.B. King
în culise la Masonic Auditorium, în Detroit, 1985; Dennis ţine posterul pe care l-a creat pentru concertul B.B.
desfăşurat în acelaşi loc, în 1975, iar domnul King ţine o copie R.P.M. (Record Profile Magazine),
care-l avea pe prietenul său, Howlin’ Wolf pe copertă.
 
Dennis Loren: De fapt, a fost un singur cântec, ha!!! Iată ce s-a întâmplat. Era un panou cu informaţii la Mushroom Studios şi într-o zi am văzut un anunţ care spunea că B.B. King vrea să improvizeze cu câţiva dintre muzicienii tineri de la Fillmore West, într-unul din numerele sale. David Green era mare fan B.B. King. I-am zis că aia era şansa lui să cânte cu B.B. King. În seara concertului ne-am dus toţi jos la Fillmore West. Când a venit momentul, B.B. King le-a spus muzicienilor care doreau să cânte să se alinieze pe ambele părţi ale scenei. David a început să tremure şi nu se putea mişca. Asta m-a cam supărat, pentru că era atât de entuziasmat de oportunitatea asta înaintea concertului. Nu mai vorbea despre nimic altceva. Cred că David a trecut atunci printr-un caz sever de „spaimă de scenă”.

Din întâmplare aveam câteva muzicuţe în buzunar, aşa că într-o clipă m-am hotărât să mă duc pe scenă şi să mă aşez la coadă. S-a întâmplat să stau în spatele lui Charlie Musslewhite, cântăreţ la muzicuţă. Chitaristul Elvin Bishop a cântat o piesă cu B.B., apoi a urmat Charlie. Când Charlie s-a întors, mi-a zis ceva de genul: „bagă-te, puştiule!” M-am dus şi am stat în spatele microfonului pe care el l-a folosit şi B.B. a început să cânte un blues shuffle.

Din fericire, una dintre muzicuţele pe care le aveam era acordată corect. Am început să improvizez un acompaniament pe secţiunea ritmică, dar chiar nu puteam să mă aud la început. Într-un final am putut să mă aud într-un monitor de pe scenă, tocmai când B.B. a zâmbit în direcţia mea şi a dat din cap aprobator să fac un solo. Pe ultima notă din soloul meu, B.B. a intrat cu aceeaşi notă pe chitară, care a dus la soloul lui. Când m-am întors în public, oamenii m-au tot bătut pe spate, aşa că probabil că a fost okay ce-am făcut – ha!!! David, Joe, Marty, Jim şi alţi prieteni erau toţi stupefiaţi că am făcut asta, dar încă puteam să-l conving pe David să meargă să cânte.

În 1975 am făcut un poster pentru concertul B.B. King de la Masonic Auditorium în Detroit şi, în 1985 m-am dus să-i iau un interviu în acelaşi loc. Toboşarul lui, Sony Freeman era acolo şi a zis că mă ţinea minte. M-am gândit că n-avea cum să fie posibil, dar a zis că eram singura persoană cu păr roşcat şi ochelari care a cântat la muzicuţă cu ei. B.B. a râs pur şi simplu şi a zis: „Sonny, încă suntem pe drumuri, iar acest tânăr are ceva treabă bună de făcut pentru o revistă muzicală.” Am râs cu toţii. B.B. era un om foarte amabil şi modest.

Metalfan: În 1969, B.B. King a scos albumul „Completely Well”, unde era şi cântecul „The Thrill Is Gone”, ceea ce a devenit un hit important al domnului King. Îţi mai aminteşti care a fost prima ocazie cu care ai ascultat „Completely Well”?
Dennis Loren: Am fost cu David Green la multe concerte B.B. King la Fillmore. La primul la care am fost, B.B. era foarte mişcat de faptul că atât de mulţi tineri albi au venit să-l audă cântând. Sunt convins că l-am auzit cântând piesa „The Thrill Is Gone” în o grămadă din concertele sale, înainte să o înregistreze pe albumul pe care l-ai menţionat. Acesta era unul dintre cele mai frumoase lucruri în muzica live de-atunci. Asta e una dintre acele piese mari pe care o persoană şi le aminţeşte.

Metalfan: Ai făcut postere de concerte, imagini pentru viniluri şi CD-uri, reclame de print şi merchanside de turneu pentru numeroşi artişti mari, cum ar fi Frank Zappa, Otis Redding, Muddy Waters, The Jimi Hendrix Experience, Bob Dylan şi The Velvet Underground, printre alţii. Cred că ar fi minunat dacă ne-ai împărtăşi şi mai multe poveşti despre colaborările tale cu aceşti muzicieni.

Dennis Loren: În San Francisco am devenit prieten bun cu un luminist pionier, Bill Ham, cu promotorul de concerte de la Family Dog, Chet Helms şi cu membri din grupuri ca The Charlatans, Big Brother & The Holding Company, Moby Grape, The Great Society, The Sopwith Camel, Jefferson Starship, The Steve Miller Band, The Flamin’ Groovies, The Sons Of Champlin, Moonalice şi multe alte trupe din San Francisco.
 
The Smiling
Fotografie realizată de Stefanie Herzer, pe care a numit-o „The Smiling”;
de la stânga la dreapta în imagine apar editorul de la Oracle din San Francisco, Alan Cohen,
tipograful de la Family Dog, Bruce Dauser, promotorul de concerte de la Family Dog,
Chet Helms şi Dennis Loren; fotografia a fost realizată la o zi de naştere a lui Chet,
petrecută la Great American Music Hall în San Francisco (stânga); Kent Wood a făcut fotografia cu Elvis Costello
şi Loren în backstage-ul din acelaşi local (dreapta).

Chestia haioasă este că e posibil ca un artist care lucrează pentru o casă de discuri sau local de concerte să nu-i întâlnească niciodată pe muzicienii pentru care a făcut lucrările. Cu anumite ocazii am primit acces în backstage şi am reuşit să mă văd cu mulţi dintre ei. În cazul lui Ottis Redding, el deja murise când casa de discuri m-a angajat să fac design-ul pentru coperta unuia dintre albumele live. Am cunoscut alţi muzicieni în cadre mai puţin oficiale, în restaurante sau la petreceri. Cu Jimi Hendrix m-am întâlnit după ce a cântat în Panhandle şi era o persoană foarte simpatică, mi-a făcut complimente legate de posterul pentru concertul său.
 
Dennis and friends
Kent Wood a făcut această fotografie cu Dennis şi prietenii săi – chitaristul Sam Andrew şi toboşarul Dave Getz –
de la Big Brother & The Holding Company, la Avalon Ballroom, în San Francisco (stânga);
altă fotografie făcută de Wood cu Brian Wilson şi Dennis, în backstage la Davies Symphony Hall;
Dennis ţine posterul pentru turneul „Smile” pe care l-a făcut împreună cu Mark London pentru trupa lui Brian (dreapta).

Cât am stat în Hollywood, am devenit bun prieten cu trupa Sweetwater şi chiar am fost cu ei în turneu şi m-am ocupat de merchandise. Am fost la repetiţii cu Brian Wilson şi trupa lui. Chiar s-a întâmplat să fiu la Brian acasă când a pus mixul final al albumul „Smile” pentru Mark London, soţia lui, Melinda şi pentru mine. Când am făcut o serie de postere pentru a 25-a aniversare Whysky a Go-Go, chitaristul şi vocalistul englez, Terry Reid a fost bucuros să mă vadă şi m-a strâns în braţe. Câţiva ani mai devreme, el şi trupa lui au fost parte dintr-un concert la House of Blues în vestul Hollywood-ului, cu Spirit, Moby Grape, Big Brother & The Holding Company şi Jackie Lomax. Terry mi-a zis că i-a plăcut mult posterul de concert pentru House of Blues şi că a trimis câteva copii familiei sale în Anglia. După acel show, am fost la pizza cu Terry Reid şi Jackie Lomax la Rainbow Bar & Grill. Ăsta era un restaurant pe Sunset Strip, care era mereu plin cu muzicieni. Era locul lor preferat unde să se adune şi să socializeze.

Albumul Frank Zappa, „Cucamonga” a fost tot o lansare postumă, dar m-am întâlnit cu copiii şi soţia lui. M-au invitat să merg cu ei la comedia realizată de Moon Unit la Moondog Café de pe Melrose Street, în Hollywood. Prima dată i-am întâlnit pe cei de la The White Stripes înainte să fie celebri, când au cântat la Crocodile Café în Seatle. Am avut marele noroc să-i întâlnesc pe Bob Dylan, Roger McQuinn şi Gene Clark de la The Byrds, Richard Manuel şi Rick Danko de la The Band, Michele Phillips de la The Mamas & The Papas, Elvis Costello, Nick Lowe, Johnny „Guitar” Watson, membrii Iron Butterfly, Vassar Clements, membrii Spirit, Taj Mahal, membrii Badfinger, Al Green, Heart, membrii Wrecking Crew (muzicieni de studio din LA), membrii Poco, membrii New York Dolls, Barry White şi mulţi alţi muzicieni. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să cunosc atâţi artişti mari.
 
Arthur Kane, guitarist Sylvain Sylvain, Dennis Loren, business partner Kent Wood, Meg & Jack White of The White Stripes
Basistul de la New York Dolls, Arthur Kane în centru, chitaristul Sylvain Sylvain şi Loren
în Hollywood, California (stânga); Loren şi partenerul său, Kent Wood, în culise la Warfield Music Theatre,
în San Francisco cu Meg şi Jack White de la The White Stripes.

Am totuşi o poveste interesantă de relatat, de când am întâlnit două rockstar-uri diferite... Când revista Creem s-a mutat în Hollywood, California, iar eu eram parte din echipă. Directorul Arnorld Levitt a vrut să facă mare publicitate şi senzaţional cu industria muzicală din „tinsel town”. A organizat o cină şi o petrecere în sala de bal a unui hotel renumit de pe bulevardul Sunset. Au venit mulţi oameni interesanţi dintre muzicieni şi alte celebrităţi. De la vechiul său şef, Stan Lee (de la Marvel Comics), până la directori de case de discuri, precum Rhino Records şi diverse trupe, cum ar fi The Bangles şi Suicidal Tendencies, care erau foarte populare la vremea aia. Eu cu John Kordosh, co-directorul de la Cream, stăteam la masă cu Little Richard şi Ozzy Osbourne, dintre toţi oamenii! Ozzy era un pic beat, dar se ţinea tare de fiecare cuvânt rostit de Little Richard – ha!!! Asta chiar a fost o întâlnire interesantă dintre două rockstar-uri din ere diferite, la care am fost martor. Lui Ozzy îi plăcea mult să asculte toate poveştile pe care Little Richard ni le spunea. Mi-ar fi plăcut ca cineva să facă o fotografie cu Little Richard şi Ozzy la masă cu mine şi John.
 
Dennis Loren, Rick Danko, Richard Manuel, Vassar Clements
Loren în backstage cu Rick Danko şi Richard Manuel de la The Band la Gerde’s Folk City
în New York City (stânga); maestrul cântăreţ bluegrass, Vassar Clements şi Loren
ţinând coperta albumului la care a lucrat cel din urmă (dreapta); ambele fotografii au fost făcute de Frank Pettis.

George Hunter şi Michael Wilhelm de la The Charlatans mi-a cerut să fac un design de poster cu ocazia împlinirii a 50 de ani de când au cântat la Red Dog Saloon, în 1965. Asta a fost o mare onoare pentru mine. Designul s-a bazat pe posterul original din 1965, creat de George Hunter şi Michael Ferguson.
 
The Charlatans’ Red Dog Saloon residency in June 1965
Designul de poster pentru The Charlatans, creat de George Hunter şi Michael Ferguson
pentru rezidenta de la Red Dog Saloon din iunie 1965 (stânga); poster din 2015 pentru aniversarea a 50 de ani
de la concertul The Charlatans, la Red Dog Saloon şi Piper’s Oprea House în Virginia City, Nevada,
creat de Dennis Loren (centru); cele trei postere – create de Loren tot în 2015 – care au fost incluse în ediţia limitată
de box sets cu Quicksilver Messenger Service, Hot Tuna şi Jefferson Airplane (dreapta).

Anul trecut am fost sunat chiar de muzicieni ca să fac imagini pentru albumul solo al membrului Moby Grape, Peter Lewis, „Just Like Jack”, pentru albumul „Flight Of The Golden Dragon” al lui Greg Douglass şi „A Songwriter’s Sketchbook” al lui Darby Slick. Greg a fost chitarist la The Steve Miller Band în anii ’70 şi, bineînţeles, Darby Slick, a fost chitarist principal la The Great Society, cu fratele lui la tobe, Jerry şi cumnata lui, Grace Slick la voce şi diverse instrumente. Când Grace s-a dus la Jefferson Airplane, au înregistrat piesa lui Darby, „Somebody to Love”. Cântecul ăsta a fost unul dintre marile imnuri din „Summer of Love”. Mi s-a cerut de asemenea să fac designuri de postere comemorative pentru trei box set-uri cu CD-uri, ediţii limitate, lansate de label-ul Culture Factory USA, cu Jefferson Airplane, Quicksilver Messenger Service şi Hot Tuna. Şi în 2017 am avut treabă, făcând postere pentru The Seed, trupă din anii ’60 reunită şi Moonalice.
 
Posters and CD artworks
Poster The Seed 2017 World Tour (stânga); câteva dintre copertele recente de CD-uri făcute de Loren,
Rex Foster, Peter Lewis, Darby Slick şi Greg Douglass (centru); un poster recent pentru Moonalice
anunţând concertul din Livorna Park, în Alamo, California (dreapta)

Metalfan: În iulie 1970 te-ai întors în Detroit, unde ai continuat să faci artă, design grafic şi muzică. De ce te-ai hotărât să pleci din San Francisco?
Dennis Loren: Căsătoria mea luase sfârşit şi aveam grijă de fiul meu, Benjamin (care s-a născut în octombrie, 1968). Am crezut că ar fi fost cel mai bine pentru noi să stăm în preajma familiei. Detroit era un alt capitoliu muzical unde aveam mulţi prieteni şi contacte, cât să-mi continui treaba. Toate colaborările cu revistele muzicale au început în Detroit. Între Goldmine şi Creem, am lucrat la casa de discuri Westbound Record. Am continuat de asemenea să fac imagini pentru CD-uri şi postere de concerte, pentru The (Motor City) Mutants, Destroy All Monsters, Sonic’s Rendezvous Band, Patti Smith, The Romantics, The Reruns, Cinecyde, The Sillies, Coldcock, Cactus, The Rockets, Ted Lucas & The Spike-Drivers, The Ivories şi multe altele din noul val din Detroit. Am şi cântat solo în cafenele şi facultăţi.

Chiar dacă fiul meu, Ben, a fost născut în San Francisco, el se consideră o persoană din Detroit – ha!!! În ultimii ani am avut destule reînâlniri cu mama lui Ben şi fost mea soţie, Elsie. Suntem toţi buni prieteni astăzi, chiar dacă suntem împrăştiaţi de-a lungul ţării. Ben şi soţia lui, Cyndie trăiesc lângă Seatle, unde el lucrează ca programator, iar Cyndie lucrează la o fundaţie non-profit. Amândoi formează un cuplu foarte conştient din punct de vedere social şi sunt foarte mândru de ei. Elsie locuieşte în Floria unde lucrează ca infirmieră la un spital de copii. În iulie 2014, m-am mutat din San Francisco Bay Area în Dearborn, Michigan – care e la 10 mile de Detroit, în vest – ca să am grijă de casa părinţilor după ce au murit. La vârsta de 71 de ani, cred că s-a terminat cu zilele de nomad – ha!!!
 
Ben, Cindy and Dennis Loren
Două fotografii cu Ben când era mic (stânga şi centru);
o fotografie făcută de Loren lui Ben şi Cyndie în Berkeley, California, la festivalul tibetan din 2014
.

Ironia e că datorită internetului am putut să continui lucrul cu clienţii din San Francisco, Los Angeles, Austin, Texas, New York City, Londra, Paris şi alte oraşe. Am avut bafta să-mi pot construi o reputaţie solidă şi acum chiar nu mai contează unde locuiesc. Unul dintre ultimele proiecte la care am lucrat pentru California a fost designul pentru coperta de album semnat Stoney & The Jagged Edge de la casa de discuri din Londra, Big Beat/Ace. The Jagged Edge a fost una dintre cele mai tari trupe de la Detroit Grande Ballroom la sfârşitul anilor ’60. Când m-am întors în zona Detroit, l-am cunoscut pe vocalistul Stoney Mazur şi am devenit prieteni apropiaţi şi colaborez cu el şi pentru actuala trupă, Stoney & The Edge. Am putut să lucrez şi la destule proiecte pentru Detroit Grande Ballroom, cu ocazia aniversării a 50 de ani. Din nefericire, prietenul meu drag, Gary Grimshaw, a murit în 2014, cu câteva luni înainte să mă întorc. Încă păstrez relaţia cu soţia lui Gary, Laura şi, am lucrat împreună la diverse expoziţii de artă în galerii, acolo unde ea continuă să promoveze lucrările lui Gary.

Metalfan: Spune-ne despre anii în care ai fost parte din stafful artistic al revistei Creem, unde în cele din urmă ai devenit art director, la finalul anilor ’80.
Dennis Loren: A fost o vreme minunată când am lucrat la Creem. La începutul anilor ’70 am lucrat cu Gary Grimshaw la Detroit Sun, ziar săptămânal de divertisment. În staff erau fostul activist şi manager MC5, John Sinclair şi soţia lui, Leni, o artistă fotograf minunată la rândul ei. De-a lungul anilor, eu şi Gary am devenit prieteni apropiaţi şi am lucrat la multe proiecte împreună. El m-a sunat într-o zi şi mi-a spus că se dădea drumul la un post full-time la Creem. După ce directorul Barry Kramer a murit, soţia sa, Connie a vândut compania revistei lui Arnold Levitt de la Cambray Publications. Lui Arnold chiar i-a plăcut ce echipă făceam lucrând cu Gary. Trebuie să reţineţi că Cambray publica câte cinci reviste muzicale pe lună, în mod regulat, Creem, Metal, Rock-Shots, Black Sounds şi Thrash Metal, plus ceva numere speciale.
 
Magazine covers and others
Şase coperte de reviste făcute de Loren în anii ’70 şi ’80 (stânga); mascota Boy Howdy a revistei Creem desenată
de caricaturistul underground Robert Crumb, folosită pentru o marcă de bere falsă, ce a servit ca recuzită de fotografie.

Eu cu Gary lucram poate la paginaţie pentru Creem sau Metal, apoi treceam la pregătirea unui număr special despre Bruce Springsteen sau Van Hallen, în timp ce restul staffului artistic termina celelalte secţiuni. Lucram cu Gary unul lângă altul şi puteam să dăm gata o revistă de 80 de pagini în trei zile. Redactori şefi la vremea aia erau Dave Di Martino, Bill Holdship şi John Kordosh. John era basist la The Mutants sub numele de scenă John Amore şi Bill a fost clăpar într-o trupă în care era şi fratele lui, Barry, numită Let’s Talk About Girls. Bineînţeles, faimosul Lester Bangs şi binecunoscutul scriitor al rockului, Dave Marsh, au fost de asemenea redactori la Creem de-a lungul anilor ’70. Era multă muncă, cu termene limită de tipărire foarte „strânse”, dar au fost multe momente frumoase.

Arnold a fost contabil principal la Marvel Comics şi fosta Larry Flint Publications. Avea propria serie de reviste de sport în New York City. Când a murit tatăl său, Arnold a moştenit nişte bani şi a achiziţionat familia de reviste Creem. Avea şi alte afaceri şi trăia în Los Angeles. A obosit să facă naveta între trei oraşe cu avionul şi s-a hotărât să-şi consolideze publicaţiile în Hollywood. La început, Arnold a vrut ca eu şi Gary să continuăm să lucrăm împreună, dar Gary s-a angajat la Artrock în Inn Ann Arbor şi curând, compania s-a mutat la San Francisco ca să scoată postere. Arnold s-a mutat, aşa şi John Kordosh, Bill Holdship, membrii stafului artistic, Cheryl Klopsinske, Pam Frankhauser şi eu la fel. Am angajat alţi oameni când am ajuns în Hollywood. Dave Di Martino s-a mutat şi el acolo şi s-a angajat ca şef de departament pe coasta de vest la revista Billboard. Toţi care ne-am mutat în Hollywood am devenit ca o familie mai mare, fiindcă eram din Detroit. Din nefericire, John Kordosh a murit chiar acum câteva săptămâni.

Metalfan: În 2012 ai fost coautor şi ai contribuit la strângerea de materiale pentru cartea intitutlată „Classic Rock Posters”, alături de Mick Farren. Ar fi mişto dacă ai împărtăşi câteva detalii despre cartea asta cu cititorii noştri.
Dennis Loren: Da, aşa e. Lucram la o carte despre arta, designul şi ilustraţiile mele când am fost contactat de o companie producătoare de cărţi ilustrate, Elephant Books din Londra. Îi mai ajutasem în trecut pe cei de-acolo furnizându-le imagini pentru două cărţi, „The Beats – From Kerouac to Kesey” şi „The Art Of British Rock”. Ei m-au aliat cu jurnalistul muzical şi muzicianul englez Mick Farren. Proiectul „Classic Rock Posters” mi-a luat cam tot anul 2011 cu scris şi adunat de materiale. Mick a strâns postere din Anglia, iar eu din Statele Unite, Canada şi câteva alte ţări. Când am terminat, cartea a fost publicată de Omnibus în Anglia, Sterling’s Metro Books în SUA şi alte trei edituri din Italia, Franţa şi Germania. Ediţia din State a fost retipărită de cel puţin trei ori, din ce ştiu eu. Din multe puncte de vedere, a fost un proiect dificil, fiindcă am avut de-a face cu editori care nu ştiau prea multe despre astfel de proiect. La scurt timp după publicare, Mick cânta cu trupa lui, The Deviants şi s-a prăbuşit pe scenă. A decedat în spital câteva zile mai târziu.
 
Classic Rock Posters, Yes, Asia, White Stripes and others' concert posters
Coperta cărţii „Classic Rock Posters” (stânga); fotografie cu Loren şi două postere de-ale sale;
cel pentru concertul Yes şi Asia este o serigrafie la şapte culori.

Metalfan: De-a lungul anilor am fost la expoziţii cu lucrări de Andy Warhol, Salvador Dalí şi alţi artişti importanţi ai vremurilor noastre moderne. Cred că ar fi fost minunat dacă printre astea ar fi existat şi o expoziţie cu lucrările lui Dennis Loren. Tu crezi la fel? Ce gânduri ai cu privire la astfel de subiect?
Dennis Loren: Îţi mulţumesc mult pentru aceste cuvinte, mă simt onorat că te gândeşti atât de mult la munca mea încât să spui asta. Dacă ai putea aranja o expoziţie de aşa natură, aş fi fericit să mă implic – ha!!! Ironia e că anul trecut am fost intervievat de un post de radio german şi am contribuit cu lucrări şi un articol la un număr special al reviste greceşti TimeMaZine, despre „Summer of Love”. Ei au inclus acolo şi o poveste despre lucrările mele si au pus cântecul meu „Let Go” pe CD-ul care se distribuia cu revista. Acum am fost contactat de tine – ha!!! Câteva dintre posterele mele sunt în colecţii precum Experience Music Project în Seattle, Washington, Rock & Roll Hall Of Fame în Cleveland, Ohio şi câteva alte muzee. Recent, m-am întâlnit cu curatorii de la Henry Ford Museum, de-aici din Dearborn şi ne vom întâlni din nou în curând ca să discutăm despre o expoziţie cu postere rock pentru viitor.
 
George Hunter, Roger McNamee, Bill Ham and Dennis Loren
Fotografie făcută de Emi Ito pe 1 iulie 2017 la deschiderea Haight Street Art Centre în San Francisco;
de la stânga la dreapta: George Hunter de la The Charlatans, Roger McNamee de la Moonalice,
pionierul spectacolelor cu lumini, Bill Ham şi Dennis Loren; în fundal este pictura în ulei pentru Grateful Dead,
făcută de regretatul Rick Griffin la una dintre aniversările trupei.

În iulie am fost la deschiderea Haight Street Art Centre în San Francisco. HSAC este proiectul special al lui Roger McNamee de la trupa din San Francisco, Moonalice, care s-a concretizat, în sfârşit. Artiştii care au făcut postere de concert pentru Moonalice – printre care se numără art director-ul Chris Shaw, Alexandra Fischer, Stanley Mouse, Wes Wilson, Lee Conklin, Grace Slick, David Singer, Chuck Sperry, Ron Donovan, Carolyn Ferris, Darrin Brenner, Dave Hunter, John Mavroudous, Christopher Peterson, John Seabury, Wendy Wright, George & Pat Sargent, Jennae Bennett, Gregg Gordan şi eu – au fost implicaţi în acest proiect de la început. Ideea HSAC a fost crearea unui muzeu de postere, dar a devenit mai mult de-atât. Roger a lucrat cu cei de la municipiul San Francisco ca să asigure o clădire istorică de pe strada Haight, care a fost restaurată complet din punct de vedere architectural cât să găzduiască nu doar o arhivă de postere, ci şi expoziţii care se schimbă permanent, un magazin de galerie, o tipografie şi un laborator cu computere, dar şi un apartament pentru programul „artist în rezidenţă”. Peter McQuaid, care obişnuia să lucreze cu The Grateful Dead este director aici. Câteva dintre posterele mele sunt arhivate în colecţia de la Haight Street Art Centre.
 
Posters
Postere de concert pentru Moonalice create de Dennis Loren

Ar trebui să menţionez că din Moonalice fac parte: Pete Sears la bas, chitară, clape, voce, Pete a fost membru la Jefferson Starship şi multe alte grupuri de-a lungul anilor; John Molo (de la Bruce Hornsby & The Range) la tobe şi voce; Barry Sless (de la Phil Lesh & Friends şi Dave Nelson Band), chitară lead şi Roger McNamee (de la Flying Other Brothers, Guff şi The Engineers) la chitară, bas şi voce. Printre membrii din trecut se numără Anne McNamee (de la Ann Atomic), G.E. Smith (de la trupa Saturday Night Live) şi Jack Cassidy (de la Jefferson Airplane şi Hot Tuna). Muzicienii de la Moonalice au o pasiune pentru posterele de concert şi lucrează cu artiştii menţionaţi mai sus şi alţii care le fac postere la fiecare concert. Dacă mergi la un astfel de show, vei primi gratis un poster. După aceea, posterele se pun la vânzare pe www.moonaliceposters.com. Moonalice are propriul site, de asemenea, moonalice.com, unde pun live streamings de la concertele lor. Au şi o emisiune la un radio online, Moonalice radio, găzduită de jurnalistul de la revista Rolling Stone, Ben Fong-Torres.

Metalfan: Înainte să încheiem acest interviu, aş vrea să te întreb dacă ai putea să alegi 12 cântece de la 12 artişti diferiţi care te-au influenţat ca artist. Care ar fi titlul acestei compilaţii?
Dennis Loren: Din pricina interesului meu eclectic în muzică, la întrebarea asta s-ar putea să-mi fie cel mai greu să răspund – ha!!! Am să menţionez trei piese de la doi cântăreţi şi compozitori – Jeff Larson şi Greg Chansky – de care s-ar putea să nu fi auzit şi de la prietenul meu David „Stoney” Mazur şi grupul lui actual, Stoney & The Edge. Aceasta e pur şi simplu una dintre cele mai bune trupe de rock care activează astăzi în Detroit. Fac asta din cauza stadiului actual al industriei muzicale conduse de „statiscieni” şi nu de oameni din şcoala veche de la A&R, care obişnuiau să iubească muzica cu adevărat şi să semneze cu cumpozitori ca Bob Dylan sau trupe ca The Beatles – ha!!! Acestea trei şi-au lansat independent propriile înregistrări. Muzica lor mă mişcă într-un fel profund. Lista mea va acoperi mulţi ani şi pentru mine e evident ce am ales. Am să listez câteva titluri de piese doar pentru că nu pot să aleg un singur cântec – ha!!!

1. The Byrds – „If You’re Gone”, „The Bells Of Rhymney” sau „She Don’t Care About Time”; notă: pentru mine, cântecele regretatului Gene Clark sunt remarcabile.
2. The Lovin’ Spoonful – „Summer In The City”
3. Bob Dylan – „Blown’ In The Wind” sau „It’s All Over Now Baby Blue”
4. The Beatles – „Yesterday”, „In My Life”, sau „Penny Lane”
5. Love – „7 And 7 Is” sau „She Comes In Colors”
6. Jefferson Airplane – „Somebody To Love”
7. Moby Grape – „8:05” sau „Sitting By The Window”
8. Procol Harum – „A Whiter Shade Of Pale”
9. Quicksilver Messenger Service – „Pride Of Man”
10. Jeff Larson – „Ghosts Of San Miquel”
11. Stoney & The Edge – „Strange Way” 1
12. Greg Chansky – „How Do You Measure A Man?” sau „Hold The Line”
 
Posters
Trei postere create de Dennis Loren pentru Jeff Larson, Greg Chansky şi Stoney & The Edge

Cum aş numi compilaţia asta? Poate ceva de genul, „The Last Train Home”, care e titlul unui cântec instrumental al Pat Metheny Group. Am luat în calcul piesa asta – printre multe altele – pentru lista asta, dar ar trebui să fie un dublu album – ha!!! O cale pentru a putea asculta muzica lui Jeff Larson e să căutaţi pe Google „Jeff Larson music”. Jeff e şi muzician de turneu cu trupa America. Ştiu că Greg Chansky are pagină de Facebook. E un compozitor care trăieşte în Santa Cruz, California. El e din Boston de origine şi a compus câteva cântece pentru Richie Havens, Steve Tyler şi alţii. Cântecele lui au structuri de ritm unice şi versuri autoritare, dar cordiale. Dave „Stoney” Mazur are propria pagină de Facebook, dar are şi pentru Stoney & The Edge. Îmi place ideea de a fi capabil să îndrept oamenii către o muzică pe care n-au mai auzit-o niciodată – ha!!!

Metalfan: Îţi mulţumesc, domnule Loren pentru timpul şi răspunsurile acordate! În final, ai vrea să transmiţi câteva cuvinte cititorilor noştri sau să adaugi ceva?
Dennis Loren: Mai întâi, dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru invitaţia de a face acest interviu! Sper că am răspuns clar la toate întrebările tale şi că am oferit o perspectivă completă asupra vieţii şi carierei mele. Sper de asemenea că va fi un interviu interesant de citit pentru publicul vostru. Trebuie să menţionez că eu nu prea mă văd ca fiind o celebritate, ci o persoană din fundal care îi ajută pe cei care sunt celebri – ha!!! Următoarea scrută poveste va explica ceea ce vreau să spun. Am fost recent la o expoziţie de discuri de colecţie în Toledo, Ohio, ca să amenajez o expunere a posterelor mele de concert. M-a făcut foarte fericit să văd un om purtând un tricou cu un design la care am contribuit, pentru turneul de aniversare a 50 de ani de la „Pet Sound”, al lui Brian Wilson, din 2016. Acestei persoane poate că i-a plăcut designul, dar sunt suficient de realist încât să ştiu că el şi-a cumpărat tricoul pentru că era fan al muzicii lui Brian şi nu pentru că am lucrat eu la el – ha!!!
 
Ron Donovan, Chris Shaw, Alexandra Fischer, John Seabury, Dennis Loren, Chuck Sperry
Câţiva dintre tinerii artişti cu care Dennis Loren a lucrat şi cu care a devenit prieten bun de-a lungul anilor;
de la stânga la dreapta: Ron Donovan cu posterul de turneu Eric, Chris Shaw cu posterul pentru Bad Religion,
Alexandra Fischer cu posterul pentru Jewel, John Seabury cu posterul pentru Dammed,
Loren cu posterul pentru Yes & Asia şi Chuck Sperry cu două din posterele sale pentru Warren Haynes Band.

Am o ultimă sugestie pentru oamenii interesaţi de latura artistică a posterelor de concert. Există o organizaţie în San Francisco Bay Area numită The Rock Poster Society, sau TRPS. Acolo se fac două expoziţii pe an. Una în vară, care e expoziţie de artist solo şi una în octombrie care include atât artişti, cât şi dealeri de postere. Puteţi să aflaţi mai multe despre TRPS dacă intraţi pe site-ul trps.org. Şi, aproape că uitasem, am şi eu o pagină pe care fiul meu mi-a făcut-o pentru a ţine informaţiile. Adresa e dennisloren.com. Am şi două pagini de Facebook, „Dennis Loren” şi „Dennis Loren Art”. Mulţumesc foarte mult pentru interes.
 
LP & CD cover designs
Coperte de LP-uri şi CD-uri create de Dennis Loren

Mulţumesc tuturor fanilor de muzică, artă şi graphic design din România! Sper că v-a făcut plăcere să citiţi acest interviu!

Al vostru Dennis Loren, Dearborn, Michigan, SUA
Autor: H.
   January 30, 2018  | 0 Comentarii  | 958 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Dennis Loren: Jimi Hendrix mi-a făcut complimente legate de posterul pentru concertul său (Partea a II-a)

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri