interviuri rock

Gina Săndulescu: diverse tărâmuri dincolo de sine

Gina Săndulescu: diverse tărâmuri dincolo de sine
TRUPE : At the Gates, Blacksheep, Einherjer, White Walls

Poate că pentru o parte dintre ce care citesc aceste rânduri pare, într-un fel, ciudat că am invitat-o pe colega mea, Gina Săndulescu la o discuție ce a luat forma unui interviu, dar mi-am zis că un astfel de material are sens ținând cont de faptul că pe lângă activitatea pe care o desfășoară ca redactor Metalfan.ro, Gina a lucrat și la realizarea unor videoclipuri pentru grupuri precum At the Gates, Blacksheep, Breathelast, Einherjer, White Walls șamd. Pe lângă asta, în data de 24 iunie 2017 cu ocazia expoziției lui Costin Chioreanu, „Dreadful Folktales from the Land of Nosferatu” din Bergen, Norvegia, a fost lansată și cartea cu același nume, o colecție de istorisiri horror din perioada relativ recentă a existenței noastre. Pentru această lucrare, la fel că și-n cazul debutului literar reprezentat de lansarea cărții „The Complete Infinite”, Gina l-a avut alături tot pe neobositul artist grafic român Costin Chioreanu.



Metalfan: Bună, Gina! Bine ai venit în paginile Metalfan.ro! 
Gina Săndulescu: Să trăieşti, Ovidiu! Mulţumesc pentru această bună primire „acasă”, adică paginile Metalfan. Acum, că te-a mâncat undeva să mă întrebi una, alta, am să umplu o grămadă de pagini, cât să compensez toate prostiile pe care nu le-am scris deoarece nu avem rubrică de editorial pe site. [N. red.: râde]
 
Metalfan: Când și cum ai descoperit muzica rock? Ce te-a atras la aceasta?
Gina Săndulescu: În primii ani de şcoală, graţie canalului de televiziune MCM, însă nu fără contribuţia MTV şi VH1, am descoperit toată nebunia asta cu videoclipurile, care astăzi pare că se îndreaptă spre paroxism şi parcă nu e tocmai marfă… Implicit, urechile au intrat în contact cu muzica rock şi metal. Chiar dacă înainte de asta, mai auzisem la Radio România Actualităţi câte un Phoenix, nu aveam în vedere că muzica asta avea de-a face cu un gen, care se întâmpla să se numească rock. Pentru un copil de la ţară, nu prea existau genuri, nici în context muzical, nici în context literar sau cinematografic. Plus că nici în momentele alea nu îmi plăcea Phoenix, poate mai degrabă mă atrăgea Pittiş, dar deja ne îndreptăm spre folk şi n-are rost. Cred însă că simbolismul din imagistica asociată muzicienilor rock şi-aşa mai departe, m-a făcut să fiu atentă la muzică. Nici după descoperire nu înţelegeam eu prea bine care e treaba cu rockul ăsta. Era doar o altă latură a muzicii, care avea o energie aparte şi care mă determina să-mi imaginez tot felul de lucruri, cu mult diferite de manifestările cotidiene pe care le observam, cu mult diferite de alte închipuri pe care le aveam până la momentul cu pricina. Dacă la început, în cazuri mai extreme, imaginile formau o frică ce mă captiva, ulterior mintea s-a relaxat şi explorarea muzicii a continuat fără puls ridicat, sau cel puţin fără puls afectat de spaimă, că şi entuziasmul face tensiunea să crească, după cum ştim toţi. E drept că mi-au plăcut multe genuri muzicale în acelaşi timp. Aşa e şi-acum. Foarte uşor treceam de la Slayer la Kylie Minogue în copilărie şi când am cunoscut primii rockeri, m-am ales cu priviri urâte sau tot felul de ironii mărturisind asta. N-ar fi deplasat să cred că şi acum, zilele astea, va fi cineva care, citind rândurile astea, va crede că am o problemă. Revenind, televizorul era ceva mişto pe la mijlocul anilor ’90 când am aflat eu că există o mulţime de canale. N-am avut în familie oameni care să-mi pună Pink Floyd, Led Zeppelin sau Deep Purple, ba chiar multă vreme ascultam muzica din partea aşa-zis extremă doar când părinţii erau la muncă. Ei veneau dintr-o cultură deloc familiarizată cu chestiile astea, ba chiar cineva sau ceva îi învăţase cumva să le asocieze cu ceva nasol, ştii tu, satana, dava, SIDA, tot ce trage a pagubă. [n. red. râde] Glumesc la partea cu SIDA, cred… Oamenii pe lângă care am crescut au ajuns să se familiarizeze cu muzica metal din pricina existenţei mele, pe măsură ce creşteam începeau să se prindă că nu am afinităţi cu ceilalţi copii de prin cartier, ci alte feluri de a vedea lucrurile, pe care le-au acceptat în timp. Deci, le-am cunoscut pe toate cele clasice prin videoclipuri. Tot aşa am cunoscut şi muzica Napalm Death, Morbid Angel, At the Gates, Satyricon şi alte lucruri în vogă pe vremuri, care ar merita să fie în vogă şi azi, măcar cu unul, două, trei albume, după caz.
 
Metalfan: Care au fost primele discuri de gen pe care le-ai ascultat? Îți mai amintești contextul în care ai intrat în posesia lor?
Gina Săndulescu: Păi, cum îţi ziceam, televizorul reprezenta o oarecare şmecherie la un moment dat. Am venit de la ţară în Bucureşti când aveam şase ani, ca să merg la şcoală. Am aflat atunci că exista televizor color pe lumea aia, cu alte cuvinte Cartoon Network, National Geographic, MTV, MCM şi VH1. Cum cu desenele animate o terminam repede, cu Tom & Jerry, Looney Tunes sau Dastardly and Muttley in Their Flying Machines, la canalele cu documentare la fel, mă potoleam de cele mai multe ori după ce vedeam ceva legat de viaţă marină, păsări sau reptile, cel mai mult timp îl petreceam urmărind videoclipuri. Nu la mult timp după ce am ajuns în oraş, a apărut la TV clipul la „Until It Sleeps”. Pentru un copil crescut de o mamaie foarte creştină care i-a „predat” Biblia din scoarţă în şcoarţă şi drept urmare, i-a influenţat visele şi imaginaţia, videoclipul ăla a venit ca un apogeu de trăire. Nici nu ştiu cum să descriu ce s-a întâmplat cu mintea mea când a intrat în contact cu imaginilea alea care parcă se asemănau cu scurte momente din coşmarurile mele, dar ceva uriaş a fost acolo. Astfel, scopul meu a devenit să ascult ceva mai mult de la Metallica, iar un nene care avea un anumit anturaj, probabil şi cu oameni de prin vest, mi-a adus caseta originală cu „Load”. Mai aveam alte casete înainte de asta, cu tot felul de chestii aleatorii, dar nimic care să conteze, erau pur şi simplu nişte lucruri prin casă care, în lipsă de altceva îşi puteau găsi un scop, dar asta despre care vorbesc a fost prima pe care chiar mi-am dorit-o. Caseta cu „Load” a devenit o comoară pe care o ţineam ascunsă şi căreia îi devoram esenţa pe nerăsuflate. Mi se părea o adunătură de cântece atât de diversă, avea şi atitudine de rebeliune dar existau şi multe aspecte sensibile, vezi piese ca „Hero of the Day”, „Bleeding Me”, „Mama Said” sau „Outlaw Turn”, care dezvoltau şi o aură foarte mistică în jurul meu, deşi pe-atunci nu ştiam să spun că ceea ce se întâmpla era mistic. Oricum, cred că primele cuvinte în limba engleză citite au fost cele din textul de pe booklet-ul albumului. Când mai povestesc episodul ăsta oamenilor, mulţi se uită cruciş la mine şi parcă ar spune: „Săraca! Cum să descopere Metallica cu albumul ăsta?” Dar eu nu văd nicio ciudăţenie, în anul în care m-am născut, Metallica avea deja patru albume, până am mai adunat câţiva ani cât să capăt un foarte, foarte vag discernământ, au mai ieşit două. Dacă descopeream Metallica la o vârstă mai mare, când aveam şi surse de documentare la îndemână, atunci aş fi putut să încep cu unul dintre albumele consacrate. Oricum, chestia asta nu contează câtuşi de puţin în definitiv, iar eu cred în continuare că albumul în cauză e superb. După caseta cu „Load”, cele mai multe albume ale mele au fost fie bootlegs găsite aiurea prin târguri şi pieţe, fie pur şi simplu copii făcute de diverşi oameni sau de mine după ce împrumutam casete şi le trăgeam conţinutul pe originale cu Gipsy Kings, compilaţii cu „Macarena” şi ce mai aveau ai mei... Am crescut în Prelungirea Ferentarilor şi acolo era foarte greu să întâlneşti oameni înclinaţi spre astfel de muzici, adică erau cei pasionaţi de clasicele „baladeScorpions sau de vreun Bon Jovi, ori de piesele lente de la Guns şi cam atât, cu excepţia unui ţigan care era mare fan Bathory şi cred că altceva mai mult de asta şi Prodigy nu mai ştia. Trebuia deci să ajung mai departe. Prin zonă era mai mult hip-hop-ul la îndemână, mai ales când a lovit valul românesc, s-a întâmplat ceva colosal care a deschis minţile şi spre underground-ul din străinătate. Când plecai la vântătoare de muzică, după ce păstrasei multă vreme banii de croissant de ţi-i dăduseră părinţii înainte să pleci la şcoală, uneori luai o casetă la risc. Te ghidai după copertă şi după instinct şi, cel mai trist lucru era să pui o casetă cu nişte rockeri necunoscuţi care cântau ceva oribil pentru gusturile tale de-atunci, exemplu fiind Dimmu Borgir care greu a ajuns să-mi placă şi a ţinut foarte puţin curiozitatea mea pentru muzica acestei trupe. Nu aveam de unde să fac rost de reviste şi fanzine pe unde mă învârteam eu la început, iar dincolo de sursele orale, compilaţiile erau foarte răspândite printre oameni şi de-acolo am aflat despre foarte multe trupe, pe care apoi le-am idolatrizat ani de zile. Aflam de câte un nume şi mă apucam să întreb în stânga şi în dreapta despre… Cea mai frecventă ţeapă în zilele alea era să ceri de la cineva, să zicem, un Kreator, „Cause for Conflict” de exemplu, să ajungi acasă cu sufletul la gură de-abia aşteptând să dai play şi când începea să curgă, să afli că acolo nu era niciun Kreator, ci „Nevermind” de la Nirvana. Nu ştiu de ce se întâmpla asta atât de des, probabil pentru că „Nevermind” avea toată lumea şi mulţi minţeau spunând că au tot felul de albume acasă, însă îl aveau doar p-ăsta. [N. red.: râde]. Mai târziu am primit câteva albume originale, era săracie mare pe-atunci. Aveam „Covenant” de la Morbid Angel, „Serpents of the Light” de la Deicide, „Butchered at Birth” de la Cannibal, chestii care m-au trimis foarte repede la fascinaţia pentru death metal, pe care am aprofundat-o cu fanatism. Şi că tot am ajuns aici, menţionând că unele dintre cele mai importante albume pe care le-am avut la început, le-am primit şi nu le-am cumpărat, îmi amintesc că nu demult, nu cu mai mult de un an, maxim doi în urmă, devenise viral un articol de pe Noisey, scris de o femeie, care spunea că deatherii, mai precis cei care merg spre brutal death, gore-grind etc., sunt nişte misogini şi nişte duşmani absoluţi ai femeilor, care nu vor decât să le dea cu „rape” şi să le crucifice invers pe manechine. Mă rog, cred că înţelegi ce vreau să zic cu exagerările astea. Autoarea făcea tot felul de paralele prin care încerca să evidenţieze un rol aşa-zis negativ al băieţilor atunci când merg pe la festivaluri sau apar cu diverse ocazii într-o comunitate. Nu ştiu unde au trăit fetele astea, dar pe mine, când eram puştoaică, m-au răsfăţat o grămadă de rockeri d-ăştia mult mai mari ca mine, de se apropiau de vârsta părinţilor mei uneori. Le era drag că ştiam ceva muzică după părerea lor şi că interesul meu era inepuizabil, drept urmare, îmi cumpărau băutură, aveau grijă să ajung bine acasă şi îmi dădeau şi albume originale sau bootlegs, CD-uri în „ţiplă” sau vechituri care mi-ar fi putut plăcea. Nu ar fi vrut nimic mai mult decât să fac parte din anturajul lor, să ne îmbătăm, să vorbim despre muzică şi să facem glume despre oameni în general. Nu cred că există stereotipul ăla al rockerului misogin, ci că e, într-adevăr, pe undeva, un stereotip al fraierului activat pe judecăţi ale sexelor, dar indivizii de-aici fac oricum o grămadă de măgării, sunt genul de oameni pe care puţini îi tolerează alături, drept urmare legăturile cu ei se termină foarte repede dacă eşti atent. Stereotipul ăsta al fraierului e de găsit în orice cultură şi subcultură, de-aici fac parte şi cei care îmi judecau pasiunea pentru privit şi comentat meciuri de fotbal pe vremuri. Şi nu ai de ce să te apropii de astfel de oameni, că nu ai ce învăţa de la ei şi nici ei nu au ce învăţa de la tine, e vorba de lumi foarte diferite, total incompatibile, iar una dintre ele e caracterizată de un refuz absolut, deşi de multe ori ambele sunt la fel. Revenind la cele anterioare, toată caterinca din materialele de brutal death metal & beyond e inofensivă după părerea mea. Nu pot să înţeleg de ce fetele astea generează atâtea drame, când mergi la festivaluri în diverse oraşe şi tări şi le găseşti pe multe dintre ele în backstage, unde multă lume vorbeşte despre muzică, distracţie sau belele, de cele mai multe ori, iar ele sunt singurele care au alte planuri. [N. red.: râde].

Metalfan: Dacă tot ai adus în discuție fotbalul, există vreun jucător fost sau actual pe care-l apreciezi? Uite, de exemplu, în interviul pe care I l-am luat lui Narcis Drejan de la Sport Total FM, îmi spunea că i-ar scrie biografia lui Ilie Balaci. Te vezi înhămată la un astfel de proiect?
Gina Săndulescu: Nu, nu aş putea să lucrez la o astfel de biografie în viaţa mea, fiindcă nu mai sunt atât de conectată cu fotbalul şi am un sentiment că nu mă voi mai întoarce la obieciurile de odinioară. Mă mai uit la câte un meci de dragul nostalgiei din când în când, fie când joacă Dinamo, fie la vreun meci din mondiale sau europene, când sunt echipe din ţări care adună jucători cu evoluţii interesante sau legende care îmi provoacă mie alte nostalgii, ori când se anunţă ceva interesant în Europa League, Champions League, sau un campionat mai puternic, cum ar fi cel spaniol. În Anglia încă se mai face fotbal frumos, dar pe mine nu m-a pasionat niciodată stilul ăsta englezesc, care continuă să existe. Am renunţat să mai urmăresc fotbal în mod constant de când schemele locale au devenit mult prea previzibile în corupţia lor, chestie care m-a făcut treptat să ignor şi meciurile internaţionale, unde şi-acolo s-a mai diminuat spectacolul şi au mai pătruns mizerii de tot felul, care au lăsat sportul în plan secund. Mi se pare oribil că Liga I a ajuns să fie sponsorizată anul ăsta de o casă de pariuri la modul oficial, că dacă rămâneau toate în umbră ca până mai deunăzi, măcar se păstra o decenţă a aparenţelor, cum se întâmplă în alte locuri. În ţara asta nu s-a predat oricum noţiunea de decenţă a aparenţelor, în niciun domeniu. Despre jucători preferaţi, aveam o perioadă când apreciam în mod deosebit portarii, exemplu de la noi fiind Lobonţ, de pe la alţii, spaniolul Casillas. Altfel, mi-au plăcut mulţi „fotbaliatori”, Andriy Shevchenko, Inzaghi, Seedorf, Zlatan Ibrahimović, Ronaldinho, Michael Ballack, iar astăzi, contrar tendinţelor generale, încă îl apreciez foarte mult pe Cristiano Ronaldo. Nu mă interesează ce face pentru publicitate şi ce fel de imagine îşi construieşte în teren atât timp cât face super-treabă, vezi golul de-acum o săptămână şi ceva, care a făcut 2-1 pentru Real împotriva Barcelonei. Se poate tăvăli cât vrea pe gazon dacă atunci când se ridică face o mare diferenţă, fiindcă oricum nu prea mai sunt exemple foarte morale în fotbalul contemporan. De la echipa mea preferată de la noi, greu pot aprecia pe cineva astăzi, sunt momente foarte, foarte izolate în care îi pot lăuda pe Hanca, Nascimento sau Nemec, dar Dinamo nu mai are reputaţia atacului de pe vremuri, de unde nici nu cred că mai e necesar să menţionez nume de atacanţi foarte activi. Deci, mă situez pe lângă subiect acum, aşa că n-aş putea să scriu mare lucru despre…

Metalfan: După muzică, a început povestea cu scrisul. Ne poți spune, te rog, care au fost începuturile acesteia?
Gina Săndulescu: Greu de povestit treaba cu scrisul din moment ce a venit ca o chestie foarte spontană. Problema a fost că mereu mi-a lipsit o atitudine constantă. Chiar şi astăzi mă comport haotic. Am perioade în care mă afund mai mult în scriituri mai vii, bazate pe reflecţii şi imaginaţii, am perioade când pur şi simplu scriu despre lucrurile din lumea înconjurătoare, fie pentru a fi publicate, fie pentru a pregăti articole care nu se finalizează pentru că exagerez cu complexitatea anumitor aspecte şi realizez că nu mai pot încheia textul. Alteori, pur şi simplu notez idei foarte scurte în feluri cât mai dezorganizate. Multe dintre ele stau într-un pustiu deocamdată şi îmi doresc să scap de ideile astea din trecut, dându-le o formă, ca apoi să merg mai departe. În vremurile în care citesc mai mult, scriu cât mai puţine poveşti din astea menite să pună în scenă manifestări lăuntrice şi analize, pentru că nu vreau să preiau involuntar vreo influenţă. Atunci când citesc mai puţin, evident că scriu mai mult. Îmi place să citesc la fel de mult pe cât îmi place să scriu şi astfel, nu pot să formez o balanţă care să fie eficientă din punct de vedere al acitivităţii scriitoriceşti, mai ales că nu am avut niciodată un caracter disciplinat. Am început să scriu pur şi simplu, probabil într-o zi banală, când eram în şcoala generală şi am avut impulsul ăla care m-a făcut să gândesc: „Trebuie să încerc să pun pe hârtie ce simt acum, fiindcă mă încearcă ceva destul de puternic.” Însă pe vremea aia, parcă cele mai explozive gânduri rămâneau într-un stadiu virtual. Pe cât de mult gândeam, pe atât de puţin puneam în practică. De-abia prin liceu cred că am conştientizat că lucrul cu cuvintele e ceva ce-mi aparţine. Când primeam teme care constau în realizarea de eseuri, era cel mai simplu lucru pentru mine. Le scriam atât de repede şi natural, în timp ce alţi colegi îmi povesteau că pierdeau câteva zile bune la ceea ce eu rezolvam în maxim două ore şi mă scotea şi cu note bune. M-am gândit astfel că poate era o treabă pe undeva. [N. red.: râde]

 
 
Metalfan: În data de 17 august 2012, în cadrul ediției cu numărul patru a festivalului Dark Bombastic Evening ai lansat cartea „Completul infinit”. Ai putea, te rog, să ne spui mai multe despre debutul tău literar?
Gina Săndulescu: Ca să-ţi spun drept, la ora asta îmi e un pic ruşine cu aşa-zisul meu debut. Nu îmi e ruşine de intenţia pe care am avut-o, aceea de a-mi ţine naraţiunea într-un stil cumva inexistent, un gen propriu şi ermetic, dar forma nu e okay. Şi nu mă refer la cele vizuale, întrucât cartea a fost ilustrată de Costin într-un mare fel, cu nişte desene atât de marcante care exprimă inexprimabilul ivit din disperare şi alte necazuri emoţionale, mă refer la forma scriiturii, la faptul că a avut de suferit la captiolul corectură. O dată, am făcut greşeala de a mă pierde prea mult în lumea aia abstractă pe care am explorat-o în carte şi să nu mai ţin cont de cele concrete, ăsta cred că e riscul până la urmă când deraiezi din dimensiunea obişnuită. A doua oară, mi-am pus încrederea pentru corectură în cineva care, în ciuda isteţimii în manevrarea socotelilor limbii de care dăduse dovadă până atunci, a făcut totul de mântuială, fie nu s-a putut concentra, fie a considerat că nu era ceva important pentru care să depună prea multe eforturi şi să acorde suficientă atenţie, deşi dădea cu subsemntaul acolo. Atât textul în română, cât şi cel în engleză au destule defecte. E complet vina mea, mai ales pentru că am mai dat la tipar apoi o scurtă serie de povestiri, de data aceea cu ilustraţii făcute de mine, nişte măzgăleli şi, am apelat la aceeaşi persoană pentru corectură, gândindu-mă că rezultatul de prima dată se putea pune pe fondul unor probleme individuale care aveau să se rezolve. Dar, ce crezi?! [N. red.: râde]. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Am obiceiul ăsta de a mă încăpăţâna să-mi pun încrederea în anumiţi oameni din jur, chiar dacă eu cam simt ce e în capul lor de multe ori, dar până nu-şi arată dezinteresul şi nepăsarea în mod direct, îi las să se manifeste în apropierea mea şi încerc să le văd mai mult părţile bune gândindu-mă că alea rele sunt rodul viziunilor mele probabil pesimiste, chiar dacă de multe ori, ei chiar fac nişte tâmpenii mai mari ca ei. Revenind la cartea cu infinitul, e evident încă din acel titlu paradoxal – menit să capteze ideea de totalitate a unui fenomen scăpat de sub control, adică fără limite – că respectiva scriere nu mergea deloc pe o cale convenţională. A avut un rol terapeutic pentru mine şi nu pot să-i reneg forţa, deşi i-am menţionat lipsurile. Practic, dacă nu era Costin, nu aş fi mers atât de departe încât să vreau să văd tipărit textul ăla. Cea mai mare parte din text e scoasă dintr-un jurnal ţinut prin 2009, 2010, în care îmi notam experienţele – care nu erau deloc cele mai pozitive – conform unui simbolism desfăşurat mai degrabă în rigorile mediilor vizuale decât ale literaturii. Aşa simţeam să mă exprim atunci. Textul respectiv ar putea deveni mai degrabă un scenariu de film experimental decât un roman, iar stadiul în care se află nu depăşeşte cu mult dimensiunea nuvelei. La un moment dat, i-am arătat lui Costin nişte fragmente din acel jurnal, iar lui i s-a părut că e ceva foarte viu acolo şi că merită dat mai departe. A mai trecut vremea, iar când Costin s-a apucat să-şi pună pe hârtie ideile cu privire la expoziţia „There Are No Shadows On Our Maps”, s-a gândit că acestea merg mână-n mână cu cele care zăceau pe la mine prin jurnal. Expoziţia lui avea să fie bazată pe nişte ilustraţii foarte brute, executate în tuş negru pe hârtie albă, care potretizau nişte figuri în ipostaze deloc plăcute minţii umane. Umbrele din acel concept veneau ca cele mai autentice feţe ale sinelui, o abordare pe care o cunoaştem de la Jung. Expoziţia îşi avea premiera la acea ediţie de Dark Bombastic Evening despre care spui, iar Doru Atomei, creierul acestui eveniment, a acceptat imediat propunerea de a avea şi o lansare de carte în cadrul festivalului său. Astfel, eu m-am apucat să trec pe curat pasajele din jurnal care nu se abăteau de la un anumit fir narativ… A durat ceva, că tare urât le scrisesem de mână. [N. red.: râde] Apoi am mai scris un captiol cu intenţia de a arăta şi o altă faţa a lucrurilor, practic nuvela asta e doar o exemplificare mai „deocheată” a unui dualism rudimentar. Doru a scris un text foarte interesant după ce a citit cartea şi chiar m-a impresionat că l-a mişcat în felul pe care l-a descris. De-atunci au trecut cinci ani, Costin a mai mers cu o expoziţie la acelaşi festival, sub numele „There Is a Place Called Home”, dar eu n-am mai mers cu niciun text. Dacă Doru ne face imensa plăcere să mai facă nişte ediţii aşa mişto cum ştie, am să încerc să mă adun şi, dacă mă primeşte, mai vin şi eu cu vreo poveste, măcar un volum mic de proză scurtă. Din tot ce s-a întâmplat până acum în ţara asta, festivalul lui rămâne singurul eveniment muzical care poate conţine şi manifestări din alte medii, dată fiind deschiderea pe care o propune. Acum, să vedem ce planuri mai are.

Metalfan: Cartea a fost lansată într-o ediție limitată la doar 100 de exemplare ce s-au epuizat rapid. Au existat planuri până acum de a o relansa într-un tiraj mai mare? Cum ți se pare această idee?

Gina Săndulescu: La un moment dat m-am gândit la ideea unui audio book, cu ceva muzică ambient dată dracu’ şi cu o voce potrivită care să nareze treaba asta. Dar având în vedere că la rândul meu nu sunt vreun devorator de audio books, a fost uşor ca varianta asta să pice de la sine. Aş putea să mai îmbunătăţesc textul şi să îi adaug un soi de epilog care să propună nişte variante de interpretare, însă cred că asta ar strica un pic magia. În acelaşi timp, nu văd niciun motiv de a investi energie şi resurse într-un alt proiect independent care să reia ceva din trecut, când aş putea să merg pur şi simplu mai departe. Fiindcă un lucru e cert, o carte ca „The Complete Infinite” nu şi-ar avea locul la o editură, nu e ceva ce se poate vinde sau încadra. Poate doar o editură underground în căutare de scrieri ilustrate s-ar preta la aşa ceva, dar din nou, aş prefera să public totuşi altceva. Cartea „The Complete Infinite” a avut vremea ei, a fost ceva ce m-a vindecat de negativism şi nu văd de ce aş mai pune accent pe episodul ăsta. Ce-aş putea să fac însă, ar fi să-mi fac timp să refac un pic textul şi să pun undeva PDF-ul la free download.
 
Metalfan: Înainte de lansarea acestei cărți știu că pentru o perioadă ai colaborat și cu Heavy Metal Magazine, cea mai veche publicație din România dedicată rockului. Cum a fost perioada în care ai scris pentru HMM?
Gina Săndulescu: Colaborarea cu HMM se întâmpla cu ceva ani înainte de lansarea cărţii respective. Nu-mi amintesc dacă am dat cronici de albume la HMM, fiindcă ştiu că în perioada aia mai trimiteam texte şi pe la nişte blog-uri obscure. Cert e că făceam niste reportaje de pe la concerte şi nu mare lucru în rest. Vremea respectivă e cumva ca o gaură în memoria mea. Nici nu cred că scriam prea okay atunci, era practic perioada de început în care scriam pe larg despre muzică şi cele conexe. Acum, dacă textele au fost acceptate, înseamnă că HMM-ul şi-a făcut treaba cu ele. [N. red.: râde] Oricum, a fost cumva o onoare să mă leg de numele ăsta legendar în teritoriul nostru, chiar şi atunci când publicaţia nu mai avea acelaşi impact din pricina instaurării internetului.

Metalfan: După mai mulți ani ai ajuns să te alături echipei Metalfan.ro. Ce te-a atras la Metalfan?

Gina Săndulescu: Păi, aşa cum HMM a fost o chestie foarte importantă în zona de publicaţii tipărite, la fel a fost Metalfan-ul pentru online. Dincolo de renume şi vechime, vorbim despre un site care de-a lungul timpului a primit diverşi oameni ce au arătat mult mai mult devotament faţă de muzică comparativ cu ce s-a mai întâmplat pe-aici în online. Deci, ce era să nu mă atragă? Era cred că singura publicaţie românească care mă putea determina în momentul ăla să mai scriu chestii de-ale muzicii, fiindcă nu m-aş fi apucat să ţin un blog pentru aşa ceva. Sunt o grămadă de astfel de blog-uri pe la străini şi cele mai multe sunt identice, iar la noi doar câteva, puţine, care n-au activitate constantă sau care nu te atrag la citit, iar eu nu simţeam pe-atunci că aş putea face ceva diferit. Apoi, alăturarea de Metalfan dă drumul şi la o nostalgie, fiindcă erau vremuri când mergeam în internet café-uri şi după ce intram pe Metal Archives, ajungeam pe Metalfan şi pe publicaţiile străine, dar şi pe Metalhead la începuturile lui. Am avut internet acasă foarte târziu, undeva în anul întâi de facultate, adică 2007. A fost şi forum-ul ăla spectaculos al Metalfan-ului, primul fenomen online din ţara asta care a expus dorinţa arzătoare a rockerilor de a face critică fără argumente şi a creşte trolls la umbra percepţiilor individuale prezentate ca adevăruri universal valabile. [N. red.: râde] Adică ceea ce vedem astăzi prin discuţiile de pe Facebook dintre rockeri, nu prea s-au schimbat prea multe la capitolul ăsta, ci doar sunt mai multe „voci”, drept urmare apar şi mai mulţi rătăciţi, că na! Canalele sunt mult mai populare şi se face loc pentru toată lumea. Diferenţa era că pe vremurile alea aveam toţi mai mult timp, informaţiile de orice fel erau mai puţine, drept urmare noi puteam fi mai receptivi. Astfel descopeream discuţii foarte mişto pe forum, nu numai bălării. Chestii marfă s-ar putea găsi şi acum în social media, dar e mult „balast” de care trebuie să treci şi nu mulţi mai au răbdare şi vreme pentru asta.
 
Metalfan: Ce reprezintă pentru tine Metalfan.ro?
Gina Săndulescu: Cred că am cam spus mai sus ce înseamnă Metalfan pentru mine. În prezent e ceva ce mă face să acord mai mult timp muzicii şi asta mi se pare ceva foarte okay. Muzică poţi asculta toată ziua, sau mai puţin în funcţie de ce fel de treburi faci în general, dar alta e să stai mai mult asupra ei şi asupra detaliilor. Până şi momentele în care mă apuc să scriu despre evenimente îmi sunt de ajutor, fiindcă nu mai trec atât de repede experienţele pe lângă mine, într-o lume în care se întâmplă prea multe lucruri. Îmi pare rău că nu-mi mai găsesc circumstanţele să scriu mai multe texte despre release-uri şi că nu pot face pentru Metalfan într-atât pe cât vreau. Însă ştiind că e loc de mult mai bine, n-am decât să-mi propun ca lucrurile să devină mai okay.
 
Metalfan: În activitatea jurnalistică care sunt reperele sau mai bine zis oamenii care te-au influențat? Poți, te rog, să ne spui mai multe?
Gina Săndulescu: Asta cu influenţa nu ştiu cât mi-a ieşit. Cred că atunci când resimt o influenţă nici nu-mi dau seama. În niciun lucru pe care-l fac nu caut inspiraţie din afară, iar atunci când simt amprentele vreunui scriitor sau orice fel de artist asupra mea, nu prea mai fac nimic, ci rămân într-o stare de contemplare, care uneori poate avea totuşi efecte pe termen lung. Dar îmi place să citesc tot felul de poveşti, îmi plac jurnaliştii care mă fac să îmi pun cât mai multe întrebări sau cei care dau o formă deosebită ideilor pe care le am la rândul meu şi pe care nu am îndrăznit să le prezint, asta din urmă fiind o chestie pe care o simt foarte des atunci când citesc ceva de la autori pe care îi urmăresc de multă vreme, parcă s-ar fi format o relaţie între noi bazată pe un acord al principiilor şi viziunilor, deşi nu-i cunosc pe oamenii ăştia. Îmi plac foarte mult cei care au o latură poetică în natura lor şi care fac dintr-un lucru aparent nesemnificativ pentru mulţimi un fenomen grandios prin modalităţi artistice, bineînţeles, nu prin fuga după senzaţional. Bine, şi cuvântul „artistic” a devenit foarte problematic în lumea noastră, dar nu ştiu cum să numesc acele modalităţi acum… E noapte şi e cald, îmi pierd uşor cuvintele. De asemenea, îmi plac cei care reuşesc să mă introducă într-un tărâm total necunoscut mie, care îmi stârnesc interesul acolo unde nici n-aş bănui. De multe ori mă pierd în prezentările şi paralelele cu tot felul de mişcări ale jurnaliştilor din sferele culturale, iar The Guardian este o gazdă pentru mulţi scriitori preferaţi. Ca exemple din zilele noastre ar fi Kathryn Hughes sau Sean O’Hagan, axaţi fie pe istorii, culturi populare sau chestii din zona vizuală, tot de-acolo pe partea de jurnalism muzical îl mai citesc pe Malcolm Jack care povesteşte într-un fel foarte plăcut. Tot din sfera vizuală mai îmi vine acum în minte Richard B. Woodward de la The New York Times şi ca să ajungem la ale noastre fiare, mai zic de Neill Jameson de la Decibel, care are nişte puncte sănătoase de vedere, în opinia mea, de binecunoscutul Martin Popoff de la Brave Words & Bloody Knuckles, care mi se pare genul die-hard, foarte marfă. Sunt foarte mulţi care la un moment sau altul m-au atras cu perspectivele lor şi nici nu ştiu de care să amintesc mai întâi. Ar mai Islander de la No Clean Singing, pe care l-ai intervievat anul trecut, el intră la cei cu o natură poetică. De la noi, îmi plac mult oamenii ăştia din diverse ramuri teoretice şi ştiinţifice. Aş citi la orice oră articole de Vintilă Mihăilescu, care mi-a mai făcut şi onorea să-mi dea un 10 la cursul de „Mitologii ale Modernităţii” pe care îl preda şi probabil că încă o face acolo unde am făcut eu masteratul. Mă rog, am specificat asta doar că mi-e drag de dumnealui şi de lucrurile pe care le pune cap la cap, nu să mă laud că am vreo minte abilă, fiindcă nu, lipsa de disciplină despre care am spus mai devreme are grijă ca mintea mea să nu fie prea activă, plus că nici n-am gene de geniu, ba chiar mă situez la polul opus. Fiindcă multe din viziunile lui Mihăilescu se pot găsi în Dilema Veche, am să mai menţionez dintre cei care publică acolo. În ultimele luni sau de vreun an încoace, am descoperit plăcerea de a citi textele lui Cătălin Pavel pe teme arheologice, iar genul de umor abordat de Selma Iusuf mă „coafează” foarte bine. [N. red.: râde]. Nu în ultimul rând, dintre colaboratorii Dilemei, pe zona muzicală, Aron Biro, mi se pare cel mai bun de pe-aici în momentul ăsta. De la noi, de la Metalfan, îmi place Gedi, păcat că intervine aşa de rar, că de fiecare dată când le zice, se face linişte. Îmi place de tine, Ovidiu, în interviuri, în special când o dai pe latura umanistă sau când ceri oamenilor mix-tapes tematice şi, să nu mai spun de Gabriel Szünder, care e super-talentat şi ştie să-şi definească teritoriul într-un mare fel, chiar dacă nu sunt de acord cu părerea lui despre debutul Earth Electric, însă pot să îi înţeleg raţionamentul. [N. red.: râde]. Despre repere, habar n-am ce să spun. Pot spune că atunci când vine vorba despre textele pe care le scriu pe subiecte ca muzică, film, literatura, merg pe nişte principii. Nu vreau nicicând ca vocea mea să sune ca a unui cunoscător absolut, vrea să fiu doar o voce dintre miliardele de voci, ce a fost priviligiată să intre în contact cu o oarecare manifestare artistică. Pun accentul întotdeauna mai mult pe perspectiva proprie decât pe noţiunile generale stabilite. Nu cred că obiectivitatea e ceva mai mult de convenţie, dar trăim într-o lume în care fenomenele lingvistice ne pun la pământ. În limba noastră, unul dintre sensurile cuvântului „subiectiv” e „părtinitor”, aşa cum la „educaţie” e şi „pedeapsă”. De-aia e aproape imposibil ca oamenii să cadă de acord cu mine când spun că subiectivismul e cea mai sigură formă prin care poţi să percepi sau să încerci să înţelegi un lucru, pe care de-abia apoi îl raportezi la percepţiile celorlalţi pentru a afla cum variază înţelegerea proprie în raport cu a celor din jur, fiincă în mintea altora nu vei pătrunde nicicând, oricât ţi-ar dori. 
 

 
Metalfan: În acest an a fost lansată cea de a doua carte a ta, „Dreadful Folktales from the Land of Nosferatu”, proiect unde l-ai avut din nou alături pe Costin Chioreanu. Cum a apărut ideea de a lansa această carte?
Gina Săndulescu: Poveştile aflate de pe la oamenii satelor au fost mereu un subiect la care eu şi Costin ajungeam frecvent. De foarte multe ori, când ne întâlneam şi cu Liviu de la Blacksheep şi ne-apucam să bem ca de frica morţii, poveştile astea se dezvoltau în ceva de pomină. Fiecare ne aminteam câte ceva de prin satele în care am copilărit, episoade care erau fie absurde, fie pline de substanţă, sau doar faze aleatorii. De cele mai multe ori, chestiile astea ne provocau nişte râsete incredibile, dar la o a doua privire, fiecare detaliu, oricât de dubios în aparenţă, căpăta un sens colosal şi astfel apăreau legături cu tot felul de mituri universale sau istorii sociale şi ne minunam când identificam consecinţele lor în lumea de astăzi. Oricum, toţi oamenii care auzeau poveşti din astea fie se înecau în râsete, fie reduceau reacţiile la linişte când era rost de ceva care poseda un autentic caracter groaznic, supranatural sau pur şi simplu foarte diferit de ceea ce obişnuim noi să trăim. La un moment dat, adunaserăm în dialogurile noastre expresii bizare auzite pe la ţară de fiecare şi creaserăm un dialect unic format din câteva vorbe, pe care le rosteam atunci când noi consideram că era potrivit şi nimeni din jurul nostru nu înţelegea nimic. De multe ori ne-am spus în nopţile în care ne delectam cu astfel de amintiri, că multe dintre acestea trebuie păstrate, fiindcă ele nu au fost consemnate în niciun registru, niciun documentarist n-a ajuns la oamenii de la care noi ştim toate bazaconiile şi e clar că ăsta e cazul multor întâmplări prin care au trecut oamenii din zona noastră rurală, chiar şi cei din oraşele mai puţin dezvoltate sau periferiile oraşelor mari. Acolo, supranaturalul se infiltrează parcă mai uşor, dat fiind ritmul mai liniştit al vieţilor petrecute departe de locurile foarte aglomerate. În spaţiile foarte populate e componenta aia lumească şi mercantilă care atrage atenţia tuturor, chiar şi a celor care se opun acelei atracţii, însă în altfel de locuri, nopţile şi zilele curg altfel şi pot naşte în minţile oamenilor creaturi şi experienţe speciale, chestie care se poate datora şi condiţiilor materiale... Mai puţini dineros, mai puţine tentaţii lumeşti… Când Costin a primit propunerea de a face o expoziţie în Bergen, impulsul lui a fost ca noile lucrări să se bazeze pe o componentă locală, o lume care să poată fi dominată de amprenta controversatului Nosferatu, aşa că ideea a venit pe căi naturale, cumva. M-a întrebat dacă pot face un pic de documentare printre cunoscuţi şi să scriu nişte povestiri scurte cu subiecte „vrăjite”, cu întâmplări de pe la noi. Timpul pe care îl aveam la dispoziţie era foarte scurt, aşa că scopul a fost să facem o carte de dimensiuni reduse, un A6 într-un format elegant care să prezinte poveştile şi ilustraţiile, cele din urmă având să fie expuse în format mare în cadrul expoziţiei din Bergen, unde avea loc şi lansarea cărţii. Am adunat câteva poveşti autentice din mediul apropiat, am înregistrat câţiva oameni povestind sau pur şi simplu am notat pe foi nişte detalii în timp ce ei relatau şi apoi m-am apucat de scris în engleză, ceea ce a reprezentat o mare provocare având în vedere diferenţele culturale uriaşe între ariile noastre rurale şi lumea „de-afară”. La nivel semantic şi lingvistic au apărut, bineînţeles alte scheme complicate. Ca diferenţă culturală, gândeşte-te, de exemplu, când cineva de la noi spune cuvântul „parastas”, câte asocieri apar în minte, o dată, prima masă după o înmormântare, cu slujbă, cu scandal, cu bocitoare, cu oameni care vor să mănânce tot, cu intrigi, cu milogi, cu certuri legate de moşteniri, reproşuri şi tot ce mai vrei, apoi imaginează-ţi ce se întâmplă când un vestic pronunţă „mercy meals”… Parcă ar fi ceva standard, nu? Fără spectacol, ceva care trebuie să se întâmple, se consumă în linişte şi gata, deşi sigur că se complică treaba în contexte d-astea şi pe la alţii, nu doar la noi. Dar, ce vreau să spun e că sunt nişte detalii în poveştile noastre care uneori nu supravieţuisc traducerii, ele mor şi se reîncarnează în fapte banale. Revenind la „Dreadful Folktales from the Land of Nosferatu”, de specificat că una dintre povestiri, „Athanasius” reprezintă doar o traducere şi o adaptere făcută de mine. Textul vine de la o fostă colegă de la Facultatea de Jurnalism, Carmen Olteanu, o scriitoare super-talentată. Am rugat-o într-o seară să-mi povestească ceva de prin Mogoşoaia, acolo unde locuieşte şi ea mi-a răspuns că se gândeşte şi îmi scrie ulterior. Când am primit textul de la ea, ceva despre un neam de strigoi, am considerat că e perfect şi nu am ce să-i fac altceva decât să-l traduc.
 

Gina Săndulescu şi Costin Chioreanu - Bergen, Norvegia, Iunie 2017

Metalfan: În „Dreadful Folktales from the Land of Nosferatu” atingi un subiect atipic pentru literatura românească. O colecție de istorisiri horror din perioada relativ recentă a existenței noastre... De ce crezi că astfel de subiecte au fost în general ocolite de către alți scriitori?
Gina Săndulescu: În sfera academică putem întocmi o bibliografie foarte solidă pe etnografie şi folcor românesc, cu studii variate şi culegeri de poveşti, doine, descântece, blesteme, superstiţii, sărbători, unele mai uşor de găsit, altele mai greu. În literatură, însă, nu ne putem bucura de o astfel de bogăţie. Abia mai recent a crescut interesul pentru benzi desenate şi antologii SF şi fantasy, influenţate de basme româneşti, unde stereotipurile străvechi migrează în carcasele unor eroi sau altfel de personaje demne de zilele noastre. Nu am cercetat până acum genul ăsta de creaţii, cred că din teama de previzibil. Nici socotelile cu eroi nu mă gâdilă prea tare. Ca orice alt popor dezvoltat în condiţii şubrede, poporul român tinde să renege ceea ce se manifestă în interior. E un popor care a trecut printr-o sumedenie de influenţe, alaltăieri venera turcii, ieri se îndrăgostea de artişti sovietici atunci când nu se visa în Franţa, azi încă adoră schema americană. La nivel macro, se caută orice inspiraţie atâta vreme cât nu e românească, dar cred că începe să se schimbe şi aspectul ăsta odată cu conştientizarea suferită în ultimii ani de tot mai mulţi oameni, din tot felul de locuri, a faptului că, cu cât mai sărac e spaţiul lor, cu atât mai mare este potenţialul exotic pentru public. Până acum existau tot felul de prejudecăţi şi genul de inspiraţie despre care spui era pur şi simplu scos din calcul, că doar nu te apucai să te inspiri de la „ţărani”. Ştii tu, ţăranii noştri sunt „analfabeţi”, „pesedişti”, n-ai ce să găseşti la ei, iar misticismul începe să se confunde cu superstiţia sau religia, ceea e blamat din start. Cam aşa arată discursul multor tineri în continuare. Unii se înverşunează împotriva literaturii canonice tocmai din pricina componentei rurale predominante, deşi nimeni nu ia în calcul perioada super-îndelungată în care ţara asta a fost dominată de legile ruralului şi nici nu se gândeşte la faptul că şi după tranziţia din comunism, oamenii continuau să menţină aceleaşi valori, chiar dacă ajunseseră la o rânduială aparent nouă. Avem în continuare prejudecăţi faţă de basme şi orice fel de poveste cu tâlc iniţiatic, care sunt asociate din start copiilor, deşi anumite basme nu sunt prea uşor de înţeles de către copii. Evitarea acestor subiecte înrădăcinate în cultura noastră are de-a face cu un handicap al poporului care ne face să credem că absolut tot ce se întâmplă peste graniţe e mult mai interesant decât ceea ce e aici. E, cumva, ca în muzica black metal, când vezi trupe din tot felul de culturi separate de Scandinavia, de multe ori foarte îndepărtate şi foarte diferite, care cântă tot despre zei şi sărbători nordice, fiindcă aşa au cunoscut oamenii respectivi al doilea val al black metal-ului, ca fiind în strânsă dependenţă de mitologia nordică. Ori, fiecare loc de pe planeta asta, poate şi de pe altele (nu ştim nimic) are poveştile sale, care vin automat cu chestii fascinante şi oamenii ar putea fi mai atenţi la ce se află în imediata apropiere, decât să recicleze ceea ce e popular deja. Cu „Dreadful Folktales from the Land of Nosferatu” n-am vrut să facem o culegere clasică, cum ar fi, să zicem „Cartea Vâlvelor” de Maria Ioniţă, publicată în ’82, care adună o grămadă de poveşti supranaturale şi minunate, redate în dialectul povestitorilor. Nu doar ilustraţiile determină elementul de distincţie, dar şi abordarea, fiindcă am ţinut destul de mult să am un fir narativ expus pe înţelesul tuturor, iar faptul că s-a luat în considerare de la bun început existenţa unui public străin, având în vedere cum a apărut cartea, m-a făcut să acord atenţie şi contextului social. Pe lângă asta, am vrut să se înţeleagă că fiecare poveste a fost trăită de cineva, cândva şi că nu e vorba despre o legendă, chiar dacă într-una din poveştile transilvănene incluse aici, adică „The Lovesick Werewolf”, se regăsesc câteva elemente comune cu nişte legende ale locului.

 

Metalfan: Dacă nu mă înșel știu că există planuri și pentru o re-editare a cărții în limba română. În acest moment ne poți spune mai multe lucruri?
Gina Săndulescu: Ce este clar e că nu am de gând să iau poveştile din cartea asta, să le scriu în română, să văd cum le public şi gata, cartea să apară în aceeaşi formă. Dacă va exista o versiune în limba română, ceea ce intenţionez să se întâmple, va cuprinde mai multe poveşti decât cele publicate deja în „Dreadful Folktales…”, incluzându-le pe acestea, automat cu mai multe ilustraţii.
 
Metalfan: Vezi posibilă o lansare a cărții de către o editură din țară? Polirom, Humanitas etc?

Nu ştiu ce să zic, pot încerca să iau contactul cu aceste edituri, dar parcă sunt prea mari ca să-mi pun speranţe. Mai am două propuneri de edituri în calcul, ambele destul de active, însă nu aşa notorii, dar foarte eficiente. Mai depinde şi de felul în care o editură e dispusă să-ţi prezinte cartea. E cert că o editură nu ar investi aşa cum am investit noi în acest produs self-released, care a venit cu hardcover, cu hârtie specială, cu font, layout şi design potrivit. Costurile au fost destul de mari şi a fost foarte okay că am găsit oameni care să se ocupe de vânzare şi că exemplarele s-au dat destul de repede, cât să se acopere ceva ca lumea din gaură. Avându-l pe Costin maestru în ale design-ului, la rândul meu cu ochiul format pe ceva scheme vizuale, e greu să accepţi un produs făcut după cele mai banale convenţii, asta dacă nu vine cu erori. De exemplu, există edituri care nu sunt de-acord cu propunerea ta de copertă. Cum ar fi să apară la Polirom o astfel de serie de povestiri şi pe copertă să fie un detaliu dintr-o pictură de Hieronymus Bosch. [N. red.: râde] Pare absurdă gluma mea, dar când te uiţi la copertele unor cărţi atât de variate de la editura asta, nu mai e rost de glumă. În momentul în care o să am multe poveşti adunate şi scrise, cu o introducere mult mai complexă decât cea de la „Dreadful Folktales…”, practic un studiu pe subiect, de sine stătător, şi când Costin va termina de ilustrat chestiile astea, am să vorbesc la modul concret cu mai multe edituri, dacă nu există vreun interes anume de la străini şi, am să încerc să găsesc o cale de mijloc, cu o editura care va considera măcar câteva aspecte de imagine. Dacă nu se va găsi niciuna, o să mergem din nou pe ideea de publicaţie independentă.
 
Metalfan: Pe Liternautica ai publicat în trecut mai multe texte de proză scurtă. Aceste texte, dar și altele, le vezi luând forma unei cărți? 
Gina Săndulescu: Da, au fost câteva pe Liternautica, şi pe site la Revista de Povestiri, şi în Ego Phobia şi nu mai ştiu dacă a mai fost ceva. Două povestiri din cele de la Liternautica au fost tipărite într-o serie de cinci povestiri în limba engleză, prin 2013-2014, într-un tiraj foarte mic, 50 de bucăţi maxim, care au fost date gratuit străinilor prin diverse locuri şi pe la vreo doi, trei prieteni, cel mult. Versiunile în limba română la două dintre povestiri au apărut pe Liternautica, alături de altele, pe care am să le recitesc şi, dacă le mai consider suficient de expresive, am să le adaug la un moment dat într-o serie nouă, alături de alte texte care nu apar pe nicăieri, pe care mi-ar plăcea să o şi ilustrez. Bine, nu te gândi la mare artă, că n-am nicio veleitate artistică, am doar gânduri. [N. red.: râde]

Metalfan: Pe lângă scris știu că ai realizat și câteva videoclipuri dar și câteva scurte documentare. Povestește-ne, te rog, mai multe despre această activitate…
Gina Săndulescu: Viaţa mea pendulează între de-ale scriiturii şi între chestiile video, drept urmare îmi e încă greu să o menţin constanţă pe ambele laturi simultan. Din moment ce ziceam mai devreme că o bună parte din copilărie am petrecut-o urmărind videoclipuri, e clar că am visat mult să fac ceva la rândul meu, însă timp de foarte mulţi ani nu mi-am permis să am device al meu… Am avut atâtea idei încât le-am văzut pe multe dintre ele deja realizate de alţii până când s-a întâmplat să ajung la un minimum de resurse necesare pentru cele video. Îmi amintesc că pe vremuri, înainte să adorm, îmi puneam câte un album şi îmi imaginam pentru fiecare piesă câte o poveste vizuală, la care reveneam în alte nopţi şi continuam să o dezvolt. La un moment dat ştiu că am vrut să învăţ să manevrez camera lui Costin, dar mă speria lipsa de exerciţiu şi faptul că anumite lentile erau atât de greu de controlat, mai ales că n-am reuşit niciodată să mă împac cu modurile automate. Concret, totul a început când Costin încă activa în Mediocracy şi vrea să facă un clip la piesa „Gray and Poor”, la care mi-a cerut ajutorul. Credeam că aveam să-i ajut pe băieţi doar cu manevrarea unor lumini, dar mi-a spus ceva de genul: „Vezi că cineva va trebui să mă filmeze şi pe mine!” Chiar dacă nu aveam deloc convingerea că pot scoate ceva okay, n-aveam ce să răspund decât: hai să facem! Apoi am mai lucrat cu el la o grămadă de videoclipuri, unde task-ul meu a fost să filmez, cum ar fi la „Nord of Ner” de la Einherjer, realizat într-un loc ireal de frumos, la un live At the Gates tras la Rockstadt, unde mi-a împlinit un vis, la filmările pentru „The Masquerade” – White Walls îmi amintesc că a fost foarte mişto, la fel cum a fost şi cu Blacksheep la „Weather Report”, am mai făcut împreună ceva nebun la Sincarnate, pentru „Nothing Left to Give”, am făcut parte şi din echipa care a filmat un live DVD pentru Leprous… Au fost multe chestii la care am filmat ce m-au bucurat foarte mult, iar cele mai vii amintiri pe care le am sunt cele de la filmările pentru două videoclipuri Bloodway, „Transfinite Castaway” şi „Mirror Twins”, pentru că scenariile lui Costin au fost cam tot ce-mi doream de la viaţă în momentele alea. Lucrând cel mai des cu Costin pe cameră, e lesne de înţeles că nu e prea facil să-mi fac un nume în lumea asta, dar atât timp cât ies lucruri care îmi plac şi mă mişcă, nu cred că mai contează faptul că de multe ori cameramanii sunt foarte ignoraţi de muzicieni sau privitori. [N.red.: râde] Am mai făcut de-a lungul vremii nişte proiecţii pentru câteva trupe, dar şi pentru artişti din alte zone muzicale şi am şi câteva materiale video pe care le-am făcut singură, cel mai cunoscut fiind „Întuneric” de la Breathelast, la care mi-a plăcut foarte, foarte mult să lucrez, aşa cum a fost şi la nişte colaje pe care le-am făcut pentru proiectul nou al lui Peter Dolving, I am Fire, momentul preferat fiind „Eyes Wide Open”. În ceea ce priveşte documentarele, încă nu sunt foarte fericită cu rezultatele. I-am urmărit pe Bloodway şi Valborg în două turnee scurte pentru a le documenta experienţele, dar am o cameră care nu operează deloc okay în condiţii de luminozitate foarte scăzută şi, s-a întâmplat ca oamenii ăştia să umble prin atâtea locuri îmbibate de beznă, încât asta mi-a dat toate socotelile peste cap. Documentarul pentru ediţia din 2016 a festivalului Dark Bombastic Evening îmi e însă destul de drag ca experienţă trecută. De mulţi ani mă gândesc să lucrez la nişte scurtmetraje, dar încă nu am ajuns la timing-ul potrivit şi nici la oamenii care să fie dispuşi să se implice alături de mine în aşa ceva. O mare problemă o constituie lipsa de resurse băneşti, dar am să văd cum alunecă lucrurile şi ce urmează să se întâmple. Îmi doresc să fac cât mai multe lucruri dintre cele pe care le visez. 
 
Metalfan: Înainte de a încheia, pentru că tot ai adus vorba mai devreme despre mix tapes, ai putea, te rog, alege 12 piese de la 12 artiști / formații pentru o compilație virtuală plecând de la verbul „a transforma”? Ce nume ar avea acest material?
Gina Săndulescu: La fix m-ai găsit, că ăsta e unul dintre verburile mele preferate. La prima vedere e un cuvânt care are de-a face cu forma şi schimbarea ei, dar dacă ne gândim la rădăcinile latine ale cuvântului, „trans” şi „formare”, ajungem mot-a-mot la explicaţia: formare dincolo, adică mă iau pe mine şi mă formez în partea cealaltă, unde partea cealaltă poate fi altă planetă, alt sistem de percepţii, altă lume sau pur şi simplu o dimensiune lipsită de orice sistem. Deci, am să mă gândesc la 12 cântece care mă ajută să mă formez „dincolo”. Să-i zicem „Various Realms Beyond Self”.
01. Tangerinde Dream – „Movements of a Visionary”
02. Metallica – „Orion”
03. Voivod – „Experiment”
04. Hawkind – „Solitary Mind Games”
05. Blue Oyster Cult – „Veterans of the Psychic Wars”
06. King Crimson – „I Talk to the Wind”
07. Black Sabbath – „Anno Mundi”
08. Candlemass – „A Sorcerer’s Pledge”
09. Amebix – „Knights of the Black Sun”
10. Killing Joke – „The Death and Resurrection Show”
11. Erik Truffaz & Murcof – „Human Being”
12. Bad Sector – „Extravehicular”

Metalfan: Îți mulțumesc pentru timpul și pentru răspunsurile oferite! În final ai dori să adaugi ceva sau să transmiți câteva cuvinte cititorilor Metalfan.ro?
Gina Săndulescu: Pentru nimic! Eu îţi mulţumesc că îmi asculţi multe nebunii! Ce să mai transmit?! Am scris o grămadă… Nu cred că a ajuns cineva până aici. [N. red: râde] Mă bucur că sunt oameni care citesc Metalfan-ul şi îi încurajez pe toţi cei care simt că au ceva de spus despre muzică, să ia legătura cu noi, că poate ajungem la un consens şi facem „ambarcaţiunea” asta mai cuprinzătoare şi mergem cu ea cât mai departe posibil.

Foto: Gina Săndulescu Facebook

Autor: H.
Vezi galeriile trupelor: At the Gates, Blacksheep, White Walls,

   August 21, 2017  | 0 Comentarii  | 2036 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Gina Săndulescu: diverse tărâmuri dincolo de sine

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri