FATES WARNING la Bucuresti: cand fanii iau atitudine

Nu cu mult timp in urma, Andy de la Taine spunea despre Fates Warning ca este “genul de trupa pe care sau ii iubesti la maxim sau nu poti sa asculti nici macar o piesa”. Acum nu stiu daca acest lucru este o calitate sau un defect pentru americani, insa cert este faptul ca aceste cuvinte s-au regasit si in concertul sustinut de baietii din Hartford in superba noapte de 21 martie 2012. Cand la un eveniment de o asemenea grandoare iti vin doar 150 de spectatori, atunci ai garantia ca acolo se afla numai cei care iubesc cu adevarat trupa, mai ales ca acestia s-au comportat ca si cum ar fi fost de zece ori mai multi.

Din pacate, clujenii de la Voices of Silence - cei care au fost desemnati sa deschida concertul, au avut un ghinion teribil, suferind un accident cu autoturismul ce ii transportau catre Jukebox Club. Din cauza acestei nefericite intamplari, nu au mai apucat sa ajunga la timp pentru a-si face probele de sunet si pentru a-si prezenta muzica in fata publicului bucurestean. Chiar si asa, organizatorii le-au permis ca imediat dupa spectacolul Fates Warning sa intre pe scena pentru a-si sustine repertoriul din dotare. Cu alte cuvinte, cei sase clujeni oricand se vor putea lauda cu faptul ca Fates Warning le-a deschis un oarecare concert prin Bucuresti. Lasand totusi gluma deoparte, nu as vrea sa stiu ce a fost in sufletul lui Feri & co, care au ratat o sansa imensa de a canta in deschiderea unor titani ai metalului de tip progresiv.

In ziua concertului, am avut niste emotii incredibil de puternice, asa cum niciodata nu mi s-a mai intamplat inaintea unui astfel de eveniment. Totusi, odata cu sirena de la Disconnected Pt. I aveam sa fiu cu adevarat deconectat de la acea stare de nervozitate, cand, timp de o ora si 45 de minute, am fost conectat la o alta dimensiune universala. Imediat dupa acest intro, Ray Alder, Jim Matheos, Frank Aresti, Joey Vera si Bobby Jarzombek, si-au facut intrarea pe scena, incepand in forta cu One. Desi nu au avut parte de un sunet foarte bun, starea (naturala) de euforie pe care o aveam, m-a facut foarte usor sa trec peste acest inconvenient. De aceea, pret de 3-4 piese, Ray a fost concentrat mai mult pe comunicarea cu inginerul sunet decat cu cei din public. Life In Still Water a declansat isteria inca de la primele acorduri, fiind urmata de A Pleasant Shade of Gray, Part III, o piesa cantata impecabil, care i-a lasat fara reactie pe cei prezenti la fata locului. Dupa aceasta scurta repriza si-au intrat in rol Outside Looking In si Down To the Wire (una dintre acele piese ce le stimez in mod deosebit). Heal Me ne-a facut praf pe toti, fiind urmata de, poate, piesa de rezistenta a serii – Still Remains, in care rolul lui Kevin Moore a fost preluat intr-un mod impecabil de catre Frank Aresti. Another Perfect Day, Quietus si A Pleasant Shade of Gray, Part XI nu aveau nici ele cum sa lipseasca. The Eleventh Hour si Point of View in schimb au aruncat sala in aer, fiind cantate aproape vers cu vers de aproape toti spectatorii. Despre Through Different Eyes tot ce pot spune m-a facut sa ragusesc complet, storcand ultima picatura de energie din mine. Din fericire am avut parte si de monumentala Monument, in care pur si simplu cei doi chitaristi, Jim si Frank, au facut tot ce au vrut din noi. Bisul a fost asigurat de At Fate's Hands – fiind o mostra de progresiv pur, in timp ce Eye To Eye a avut “placerea” de a inchide un sublim concert, care, desi a cuprins numai putin de 16 piese, am avut impresia ca s-a terminat neasteptat de repede.

Inaintea concertului s-au auzit tot felul de zvonuri legat de Ray care spuneau despre a sa voce cum ca ar fi la pamant, si ca nu mai poate duce un spectacol pe toata durata acestuia. Spre surprinderea mea nu a fost deloc asa, caci acest baiat ne-a aratat ce insemna sa fii un solist-vocal de renume, pastrand aceeasi linie de la prima pana la ultima piesa, fara nici un fel de problema. Probabil ca aceste afirmatii au aparut si datorita timbrului un pic ragusit a vocii lui. Despre Frank Aresti pot spune ca a avut niste partituri naucitoare, iesind de multe ori in fata prin maniera sa de a manui chitara. Practic, acest concert mi-a demonstrat ceea ce spuneam atunci care am facut recenzia pentru Parallels, si anume ca Jim Matheos nu iese foarte mult in fata, in ciuda faptul ca el e liderul si principalul compozitor al trupei. Mai exact, Jim a fost cel care (in multe momente) a asigurat ambianta printr-un sunet ceva mai curat, mai nedistorsionat, care cu greu se poate face remarcat in fata unui non ascultator de Fates Warning. Despre Joey Vera imi place foarte mult modul si felul in care traieste muzica atunci cand se afla in fata fanilor, avand un stil unic de a canta pe al sau intrument. Chiar daca, odaca cu Sympathetic Resonance (Arch/Matheos), Bobby Jarzombek ne-a demonstrat tuturor ca este un imens tobar, sunt de parere ca pentru Fates Warning ii este un pic dificil sa ii preia sarcinile lui Mark Zonder. Nu stiu daca a fost "ajutat" si de sunetul nu foarte bun, dar mi s-a parut un pic rigid.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, am fost desemnat sa particip si la mult asteptatul meet & greet, in calitate de platitor de bilet. Asa mi-au reaparut si emotiile, ba chiar s-au intensificat. Intalnirea propriuzisa a fost foarte linistita, in care fiecare dintre noi am luat cel putin o semnatura de la cei cinci baieti, plus o poza de grup. Ca si pe scena, cel mai vorbaret a fost Ray Alder, care atunci cand a fost intrebat care este secretul prin care isi mentine vocea la un nivel atat de inalt, raspunsul lui a fost: “cu tigari si mult vin”. La polul opus mi s-a parut a fi Jim Matheos, care (tot ca si pe scena), a fost un pic mai retras fata de ai lui colegi. Despre Frank Aresti pot spune ca este un tip cu foarte mult bun simt, zambitor si foarte deschis.

Cei de la Maximum Rock au organizat foarte bine acest eveniment, totul decurgand cat se poate de normal si civilizat. M-a bucurat foarte mult si interesul presei pentru acest concert. Cu toate acestea, la un moment dat am avut impresia ca in sala se afla mai multe persoane din presa scrisa, in dauna platitorilor de bilet, mai ales ca am vazut foarte multi semeni de ai nostri cu ecuson la gat. Acum sincer vorbind, daca nu ar fi fost cei cu invitatii si acreditari de presa, nu stiu daca am fi avut mai mult de 100 de spectatori. Nu vreau sa fi inteles gresit, nu am absolut nici o problema cu acreditarile si invitatiile, deoarece si eu m-am aflat (si voi mai fi) in aceasta postura. Problema este ca dintre cei care au fost acreditati, nu cred ca mai mult de un sfert si-ar fi cumparat bilet. Si vorbesc din proprie experienta, fiindca si eu am fost pus intr-o situatie asemanatoare odata cu concertul celor de la Opeth. Printre putinii spectatori, am zarit si membri ale mai multor trupe romanesti, care au venit la acest concert ca la un curs de perfectionare, un lucru de apreciat de altfel.

Cel mai rau imi pare de cantarea celor de la Voices of Silence, pe care as fi vrut in mod special sa o vad, mai ales ca Feri mi-a spus initial ca au venit pregatiti  un nou sunet si o noua abordare. Totusi, ora foarte tarzie la care si-au sustinut concertul, m-a facut sa ma indrept catre casa si sa imi iau o binemeritata portie de somn. 

Cam asa a decurs unul dintre cele mai frumoase momente traite de mine. Din pacate, nu cred ca vom mai avea vreodata ocazia sa vedem aceasta formatie in Romania, deoarece, avand in vedere ca organizatorul a iesit cu o mare gaura bugetara, nu vad cum cineva s-ar mai risca vreodata pentru un astfel de concert. In ciuda faptului ca sala a fost mai mult goala decat plina, personal nu m-am simtit deloc jenat de acest aspect. Din contra, m-am simtit de parca Fates Warning ar fi venit sa cante special pentru mine, pentru fiecare dintre noi, pentru fanii devotati.