concerte

Inferno 2018 în Oslo City Babylon

Inferno 2018 în Oslo City Babylon
TRUPE: Audn, Carpathian Forest, Dark Funeral, Earth Electric, Electric Wizard, Emperor, Fleshgod Apocalypse, Ihsahn, Memoriam, Naglfar, Napalm Death, Necrophobic, Obituary, Origin, Satyricon, Shining (Swe)

Despre motivaţia mea de a asocia titlul „Oslo City Babylon” – o piesă pe care o cânta Maniacul ex-Mayhem într-un stil nomad, pe vremuri – cu festivalul Inferno din capitala norvegiană, am scris în 2015, când mă întorceam prima dată de la acest eveniment. Anul ăsta am băgat încă o tură de „infern” între 29 martie şi 1 aprilie, dar n-am mai remarcat aşa clar dileala orientală şi alte dezechilibre. N-am umblat prea mult pe străzi, lucrurile s-au consumat repede între Rockefeller şi hotelul aflat la vreo zece minute de mers, sau 15 la pas lejer. Schema festivalului a implicat anul ăsta doar două scene, spaţiul mare din Rockefeller şi cel mai mic, aflat în aceeaşi clădire, cu numele ocultistului englez, John Dee. A fost tare frig de data asta în Oslo, chiar dacă soarele stătea pe cer toată ziua şi, dacă nu te umbrea nimic, îi puteai simţi efectul. Soarele era bun, deci, pământul avea probleme. Încă erau porţiuni cu zăpadă îngheţată, iar noaptea simţeai mult mai puţin de -10 grade, fără excepţie, în timp ce regulile norvegienilor cu privire la consumul de alcool tare începeau să fie percepute ca o povară. N-ai voie să primeşti de la bar o porţie dublă de whisky, de exemplu, deşi poţi să-ţi iei câte o măsură, separat, ori de câte ori vrei. Dar dacă o bere costă de la nouă euro în sus în Oslo, parcă nici nu mai contează cât whisky ai voie. Duty Free-ul poate fi o soluţie cinstită, dar nici de-acolo nu ţi se permite să iei prea multe sticle, apoi, poţi să nimereşti într-un cadru atât de restrictiv, cum am păţit anul ăsta, încât să ţi se impună să-ţi bei ţuica doar în mizantropie solitară, în camera de hotel, ca să nu te afle nimeni. E, până la urmă am făcut să fie bine, dar nu cred că strica nimănui mai multă relaxare.

Oslo

Deci, din nou la Inferno, tradiţionalul eveniment în care black metal-ul scandinav primeşte cea mai mare atenţie, unde sunt incluse şi câteva formaţii mai „colorate” în fiecare zi, de dragul diversităţii. Eu, de obicei, le vânez pe cele din urmă. Altfel, Inferno e un loc în care vezi mulţi rockeri rătăciţi în capsula timpului. Multe figuri care îţi amintesc de primii metalişti pe care i-ai cunoscut în viaţa asta. Totuşi, organizatorii fac treaba foarte mişto şi o condimentează cu tot felul de evenimente pe lângă concerte. Ştiţi voi, conferiţe, expoziţii, workshops şi tot ce mai vreţi. Toate primesc destul de mult interes. Am văzut că anul ăsta puteau fi vizitate şi multe dintre muzeele principale din Oslo, fără bilet, doar cu brăţara de la Inferno, ceea ce mi s-a părut super-drăguţ din partea lor. A fost organizat şi un tur ghidat sub numele „In the footsteps of Edvard Munch”, care pornea de la hotelul Scandic, gazda principală a festivalului şi se îndrepta spre strada Pilestredet, unde artistul norvegian a petrecut câţiva ani în copilărie, apoi oamenii mergeau la galeria naţională şi undeva, spre final, ajungeau în locul care l-a inspirat pe Munch pentru pictura celebră, „Strigătul”. Legătura dintre Munch şi acest festival devine şi mai relevantă când vedem că unul dintre marile capete de afiş a fost Satyricon, grup care a ales un desen al acestuia din 1898 pentru a ilustra cel mai recent album.

Am petrecut mare parte din parcursul acestui festival într-una din zonele de merchandise de la Rockefeller. Am vândut art prints şi discuri by Twilight 13 Media, fiindcă anul ăsta, Costin a avut o expoziţie specială în cadrul Inferno. A interpretat pentru mediul vizual fiecare cântec de pe cel de-al doilea album semnat de giganţii de la Emperor, „Anthems to the Welkin at Dusk”. A fost expusă aşadar o serie de opt lucrări în care se puteau admira ritmul caracterizat de blasting necontenit şi toată complexitatea muzicală construită pe un cadru de black metal monumental şi film de orchestră, toate traduse în imagini care, în ciuda dimensiunii plate, abundă într-o dinamică materială şi imprimă o stare de neliniştite pe care ascultătorul de Emperor o apreciază fără doar şi poate. Dar nu numai el se pierde în acele peisaje umblate de creaturi nenumite, din ce-am observat cu privire la reacţiile oamenilor.

Costin Chioreanu - Anthems to the Welkin at Dusk

Am profitat de timpul petrecut la tarabă ca să-mi imaginez tot felul de lucruri amuzante… Cum ar fi ca peste câteva secole, nişte arheologi ai viitorului să descopere relicve ale acestui festival? Şi, dacă tot facem efortul ăsta de imaginaţie, putem să mergem pe ideea că istoricii acelui viitor vor lucra mai mult cu fişiere decât cu alte surse, chestie care poate îi va împiedica să pună existenţa creaturilor cu corpse paint şi acele multe, mult prea multe ţinte şi accesorii ţepoase, pe seama vreunei mitologii străvechi sau unui fenomen supranatural. Eu cred că multe fişiere video, audio sau jpeg-uri vor supravieţui secole de-aici încolo dacă nu ne loveşte vreo nucleară sau altă nenorocire. Chiar şi cu ceva dezastre naturale petrecute, ceva lucruri de genul pot rezista în timp. Ce-ar spune istoricii despre toţi oamenii ăştia strânşi la un eveniment bazat pe black metal? Probabil că şi cu atâtea dovezi concludente la îndemână, vor transforma însemnătatea riturilor şi ritualurilor antice şi vor trata subiectele noastre ca pe reprezentaţi ai unul cult, aşa cum rezolvă istoricii orice dilemă. Sau poate că pur şi simplu, interpretarea lor va fi alta şi m-aş bucura să merg pe ideea că n-am cum să prevăd. Altfel, a fost okay cu taraba la Inferno, chiar dacă m-au cam stresat zgomotele aparatelor de tatuat, fiindcă o grămadă de oameni s-au pictat la această ediţie. N-am să pot înţelege cum e să plăteşti un bilet de festival, adică peste 200 de parai europeni dacă îţi iei abonament, ca să intri în contact cu un tatuator, să-i plăteşti şi lui un fee norvegian, ca să te deseneze în timp ce eşuezi pe o masă pe lângă care trece tot poporul, iar la câteva zeci de metri sunt scene pe care nişte oameni cântă ceva. Nu numai că nu-i vezi, dar nici nu-i auzi, fiindcă infrastructura de sunet de la Rockefeller concentrează volumul doar în spaţiul de concert, nu şi în anexe, chestie care i-a determinat pe nişte expozanţi de tatuaje şi piercings să pună muzică continuu, la volum subtil, un fel de Rock FM … Sau, mai bine închipuiţi-vă începutul de la „Enter Sandman” timp de 100 de ore, pentru a prinde atmosfera în chip mai elocvent.

Au fost totuşi şi alte lucruri pe-acolo, David Thiérrée, de exemplu, avea stand prin zonă unde vindea şi arăta tot felul de lucrări cu creaturile sale fantastice, spiriduşi în ţinuturi naturale aduse la viaţa prin puterea creionului. Omul a lucrat cu tot felul de trupe, Gorgoroth, Mortiis, Gehenna, Behemoth, Graveland, deci ar trebui să-l ştiţi. Şi mai aproape de mine era Daria Endresen, artistă norvegiană specializată în foto-manipulări cu exprimări de sentimente pe care parcă nu prea-ţi vine să le trăieşti. I-am cunoscut şi una dintre modele, fiindcă corpul feminin joacă cel mai important rol în lucrările ei şi, pot să zic că transformările pe care le face sunt foarte mari, fiindcă n-am recunoscut nimic în realitate. Tot pe fotografie a fost şi Raina Vlaskovoska, doar că ea se ocupă de portrete şi imortalizează figuri celebre din black metal-ul norvegian într-un alb-negru foarte simplu. Portretul lui Gaahl era cel mai evident acolo. Au mai fost şi alţi artişti, dar cum nu am explorat tot spaţiul, nu am văzut alte lucruri, în afară de standul de la Indie cu muzică şi alte tarabe cu ţoale şi accesorii ca-n era IDM-ului din Bucureşti, cu ceva mai multă diversitate, plus nişte daci, pardon, vikingi, cu alte găselniţe, inclusiv obiecte în formă de ouă, că era necesar să fie ceva marketing pascal şi pe-acolo. Altfel, s-au pus şi filme la hotel Scandic, „Heavy Trip” fiind o comedie cu „metalăi” finlandezi care cred că merită vizionată, dar n-am reuşit să văd nimic. La conferinţe cică s-a vorbit mult despre branding în metal şi globalizarea în industria live, apoi au fost şi degustări de bere, iar pentru aspectul din urmă s-au alocat ceva pagini în booklet-ul festivalului, lucru de care m-aş putea lipsi la orice eveniment de genul. Prefer poveştile. Mi-a plăcut însă că am interacţionat cu destui oameni veniţi la festival, mai precis m-a atras curiozitatea lor faţă de necunoscut sau faţă de socotelile vizuale, în general.

Mai revin pe parcurs la toate nebuniile astea de nuanţă pentru că acum vreau să ajung în sfârşit la muzică, doar am apucat şi eu să iau parte la câteva concerte, n-am stat chiar la treabă toată ziua. O să sune ilar, dar cel mai tare concert la care am fost a avut loc înainte să înceapă festivalul. Sau, ca să nu exagerez, zic că unul dintre highlights s-a consumat înainte de evenimentul principal. Show-ul de pe 28 martie din Revolver a fost criminal! S-a întâmplat totul într-un club mic, de maxim 200 de persoane. A fost sold-out în condiţiile în care organizatorii n-au vrut să acopere toată capacitatea. Mie mi-a convenit, aveam bilet de câteva săptămâni deja şi nici n-a trebuit să mă înghesui pe ici şi pe dincolo. Hex A.D. a fost prima trupă din seara cu pricina, ceva local de progressive doom, un soi de „Black Sabbath Vol 4” cu multă clapă, dar şi cu multă diversitate, bonus. N-a fost rău deloc având în vedere că toţi muzicienii erau super-buni executanţi.

Hex A.D.
 
Dar, motivul pentru care eram în Revolver era altul şi anume, Urarv, care cred că se afla atunci la primul live. Este noul proiect al lui Aldrahn de la Dødheimsgard, iar albumul de debut „Aurum” a ieşit anul trecut. Eu cred că Aldrahn este printre puţinii artişti adevăraţi din lumea black metal-ului, pe care îi numeri pe degetele de la o mână şi mai rămâi cu locuri în plus. Nu spun că alţii ar fi incapabili, dar problema cu ei e că se lasă prea mult constrânşi de stil şi exprimarea ajunge să se conformeze unui fenomen sec. Câteodată e okay şi cu abordarea asta rudimentară şi liniară, dar de multe ori te poţi lipsi, iar fanii se adună în astfel de condiţii doar din chestiuni de nostalgie sau în funcţie de ce trenduri domină anumite găşti. Aldrahn este viu şi de multe ori mi-a venit să zic că „only DHG is real”. Ador avangarda în orice mediu, iar în cazul Urarv, genul ăsta încă funcţionează, chiar dacă vorbim despre ceva ieşit din black metal şi punk, uneori ca în schema Darkthrone de la „The Cult Is Alive” încoace, dar în acelaşi timp, sunetele alunecă înspre alte direcţii sau poate doar totul alunecă mai mult şi îndrăznesc să spun că structurile sunt mai dezinvolte. Un nou Sex Pistols şi-a făcut loc printre oameni, un fapt foarte bine adaptat vremurilor întunecate din prezent, cu o atmosferă foarte puternică creată prin înstrăinarea de tot ceea ce multora le pare firesc. Urarv dovedeşte aceeaşi energie cu care fenomenele underground explodau în urmă cu zeci de ani, iar despre interpretarea live, nu încape niciun un dubiu că poate fi ceva absolut. Cu un bas super-prezent şi o tobă pusă în mişcare de o blondă mignonă foarte talentată pe rolls şi dinamică, alături de chitarişti cu linii extrem de bine definite, Aldrahn a trecut printr-o enciclopedie de sunete vocale, de la cântat la mârâit, urlat, chiuit până când putea fi confundat cu un didgeridoo şi multe alte posibilităţi. Nu lipsea nici drama din lumea lui, nici sarcasmul, nici emoţii de toate formele. Pe frunte îşi desenase o cheie în locul ochiului minţii, iar alt ochi era ilustrat pe tricoul pe care îl purta. La gât avea o cheie cu care a mimat deschiderea minţii şi chiar e redundant să mai dezvolt ceva de-aici. La concertul în cauză – în public se afla Vicotnik, parcă şi Sekaran – a fost interpretat întregul material de debut, cu piesele în ordinea fixată pe album şi, mi-a plăcut atât de mult încât mi-aş dori ca această trupă să fie văzută de cât mai mulţi oameni. În biografie, se admite pe faţă că ideea lui Aldrahn pentru acest proiect a apărut prin 2003, când muzicianul se afla la balamuc. Ca să fie treaba mai grăitoare, iată un extras scrut: „Northern trees sometimes bear strange fruit. Arising from the shadow of mental institutions and personal secret corners, comes the Norwegian Urarv”, unde „urarv” se traduce ca „ancient heritage”. Şi, dacă se pierde vreun romantic printre rândurile astea sărmane, dau cu nişte versuri elocvente din piesa „Broken Wand”: „To save myself from disaster / Molecular harvest testing all / Pushing my limits of sanity / I have moved beyond / Where there is no rest for / the wicked mind / And the more I seek truth / The more distant I become / No love without hate / And no hate without faith / In this communion, I seek shelter / And fetch a hint of wisdom.”

Urarv

Atât de la Revolver… A urmat în seara aia Magister Templi, altă trupă norvegiană în care tind să am nişte încredere cum că ar fi făcut ceva marfă, dar am vrut să rămân cu amprenta Urarv şi am plecat. Hai să zic, deci despre Inferno. Prima zi a fost deschisă de Odium la scena mare şi Erimha la John Dee. Am apărut şi eu printre oameni la Naglfar, amintindu-mi că demult, ascultam un album al acestor blackeri melodioşi, chiar primul, „Vittra”, mi se părea un black frumos, pe sentiment şi alte alea. Acum nu mai cred aşa, iar în live-ul de la Rockefeller totul mi s-a părut defazat.

Naglfar

Naglfar nu a fost însă chiar atât de defazat ca ce a urmat pe aceeaşi scenă, şi anume, Shining-ul suedez. Kvarforth n-a înfăptuit suicidul în decembrie 2017, aşa cum se lăuda pe sfârşitul noului album, „X – Varg utan flock”. Ne place GG Allin, dar nu ne ţine instalaţia să ne-o dăm la cap prea rău, ar zice vocalistul suedez în închipuirea mea. Setlist-ul a fost marfă, cover-ul de la Siegmen, ceva „hit” de pe „Halmstadt” sau de pe „IX”, plus bucăţi în premieră de pe „X”, de unde n-a lipsit „Jag är din fiende”, un fel de „am prieteni şi duşmani”, fără solo „marcat” de Andy LaRocque. Treaba e că a sunat groaznic, absolut niciun muzician nu era prezent atunci când nu se situa pe lângă situaţie. Iar cel mai dezastruos a fost însuşi frontman-ul. Era exact ca beţivul ăla care ţine să cânte cu glas tare în cârciumă deşi nimeni nu vrea să-l audă. N-a făcut mare nebunie pe scenă, cum unii se aşteptau, poate, ci doar a insistat pe vorbe anti-tot între piese, specificând că nici nu ştie cum îl cheamă pe toboşarul său. Lăsaţi!
 
Shining
 
Dark Funeral a sunat mult mai bine decât ce s-a auzit înainte, dar nu m-a atins. Suedezii au cântat şi noi, şi clasice, ca „The Secrets of the Black Arts” şi „Vobiscum Satanas”, dar mi s-a părut obositor din cauza tobelor cu ceva trigger-related, parcă numai ele se auzeau. Regretul meu din prima zi e că n-am putut să ajung la Dodecahedron în John Dee. Umblă vorba că a fost plin John Dee-ul şi că toată lumea a rămas cu gura căscata la disonanţa matematică a olandezilor. N-am văzut nimic de la John Dee în ziua de iniţiere în Inferno, deci nici Uada sau One Tail, One Head. Rockefeller era mai aproape de aşa-zisul punct de lucru al meu, aşa că nu mi-a fost greu să dau o fugă la ultima trupă a serii, Obituary, pe care am cam ignorat-o în ultimii ani, până când am realizat că albumul nou este, în fapt, demenţial. Oamenii din Tampa au recăpătat energia iniţială cu care demolau capetele în urmă cu aproape 30 de ani. La anul, deci, „Slowly We Rot” împlineşte trei decenii, ca mine. Mi se pare firesc să am aşa pasiune pentru clasici din death metal dacă în anul în care m-am născut s-au lansat „Slowly We Rot”, „Altars of Madness” sau „World Downfall”. Orişicum, Obituary nu numai că au recăpătat vâna originală, dar totul se întâmplă conform maturităţii degajate pe care alde Tardy şi Peres au acumulat-o. Show-ul de la Rockefeller a spălat ruşinea tuturor şi rar am auzit ceva să sune mai bine. Americanii au făcut un joc fabulos de tempouri şi toate riff-urile au curs incredibil de natural, cu o extraordinară impunere. Cred că a fost prima dată când Obituary a apărut pe scena Inferno. S-a cântat foarte mult de pe albumul recent şi a fost exemplar, dar s-au strecurat nişte clasice, ca piesa de titlu de pe albumul amintit mai devreme şi, am mai auzit „Don’t Care” şi „No”.

Obituary
 
Ziua doi se întâmpla vineri, cu Mephorash şi Auðn în faza de iniţiere, două trupe tinere, cu black metal diferit, ceva suedez mai exploziv şi melodios şi apoi senzaţia islandeză cu orientare pitoarească, ambele mult prea tradiţionale ca să mă determine să le ascult în detrimentul albumelor clasice din primele generaţii ale genului. Fiecare are şi elemente atrăgătoare în compoziţii, dar nu mi-au captat deloc atenţia live şi m-au lăsat să-mi văd de treabă. Am ascultat şi vreo două, trei piese Origin tot la Rockefeller, am găsit un pic mai atrăgătoare câteva riff-uri decât ce cântau blackerii mai devreme, dar până la urmă tot tech death ostenitor se cheamă ceea ce prezintă trupa americană. A sunat bine, corect, dar nu memorabil.

Origin

Îi promisesem unui băiat de la Dodecahedron că aveam să trec neapărat pe la show-ul celeilalte trupe ale sale, Ulsect, pentru că îmi plac destule faze şi din muzica numelui din urmă. N-am reuşit să mă ţin de cuvânt. Ulsect a cântat undeva pe la 18:00 în John Dee, moment în care de regulă se petrece cea mai multă agitaţie pe la aria de merch. Am sărit şi peste Wiegedood care a cântat în acelaşi loc. Am auzit pe mulţi entuziasmându-se de aceşti belgieni, parte din cunosctul colectiv Church of Ra. Ştiam doar că la Earth Electric n-aveam să lipsesc, ceea ce s-a dovedit a fi cea mai colorată şi ieşită din schemă reprezentaţie de la Inferno. A fost ireal de frumos, deşi mulţi oameni s-au retras din John Dee pe parcursul show-ului, iar în final nu ştiu dacă au mai fost 100 de oameni în sală. Paguba lor, până la urmă… Cică s-ar fi speriat de voce, unii au considerat că nu făcea parte din film. Dar filmul Earth Electric e cam indescriptibil, probabil că te poate îndepărta dacă apreciezi doar ceea ce se practică după reţetă. Astăzi, în componenţa Earth Electric se află Rune Eriksen de la Aura Noir şi perechea lui din Ava Inferi, Carmen Susana Simões, iar alăturii de ei sunt nişte muzicieni portughezi incredibil de talentaţi. Despre Eriksen, ştim că avem de-a face cu creatorul unei formule unice în muzica black metal, pentru care trei albume Mayhem din intervalul 2000-2007 stau drept dovadă eternă, iar despre Simões cunoaştem deja că e una dintre cele mai puternice voci din underground, deşi e mult prea underrated pentru abilitatea imensă pe care o deţine. Dacă de la cei doi nu mă aşteptam să facă ceva mediocru, supriza a constat în performanţa foarte energică şi expresivă a celorlalţi instrumentişti. M-am bucurat de când a ieşit debutul acestui proiect, „Vol.1: Solar”, un soi de progressive hard & heavy rock, despre care pot să admit că poate fi prea perfecţionist pentru urechile multora. În ciuda perfecţionismului, muzica rămâne animată de misticism într-o formă de hipiotism care nu a mai fost utlizată până în prezent, iar live, lucrurile sunt cu mult mai spectaculoase. În fapt, totul se amplifică atunci când norvegianul şi grupul de portughezi se urcă pe scenă. Temele de chitară exercită o presiune foarte plăcută asupra urechii, nu ai cum să treci peste ele sau să nu fii cutremurat de o execuţie pornită dintr-o minte atât de dornică de absolut, iar dacă pe înregistrare vocea e extrem de temperată faţă de volumele cu care ne-a obişnuit Carmen, aparenta sobrietate dispare live şi lasă locul unei forţe impresionante care arcuieşte structurile muzicale după bunul plac, adăugând un efect care dă senzaţia că mult mai multe instrumente sau glasuri sunt prezente pe scenă. Toboşarul este excepţional, are tehnică de orchestră şi trece de la ritual la ritm de jazz cu o putere gravă. Apoi, un clăpar care reprezintă definiţia boemului în persoană, face o legătura şi mai strânsă cu influenţa lăsată de Led Zeppelin, iar basistul foloseşte un device pe care îl manevrează cu un controller purtat pe deget şi cu care îşi transformă instrumentul într-un fel de teremin, dar cu sunete mai joase şi mai grave, ce imprimă o nuanţă cosmică fabuloasă. Am ascultat în John Dee „Mountains & Conquerors”, „Meditate. Mediate”, „The Great Vast...”, „Set Sail” şi „Earth Rise”. Totul s-a terminat mult prea repede în accepţiunea mea, deşi la final am simţit că mi-a picat instalaţia, mi s-au înmuit oasele şi mi-am pierdut busola. Cam atât de intens a fost concertul, care a fost executat extrem de imprevizibil de la început la sfârşit.

Earth Electric

Parcă nu mai aveam putere pentru Emperor după tot spectacolul Earh Electric, dar totuşi… Nu mai văzusem legenda scandinavă niciodată, iar „Anthems to the Welkin at Dusk” e albumul cu care m-am legat de trupa asta şi care încă rămâne preferatul meu. Era clar că nu aveam să mai întâlnesc astfel de prilej, aşa că mi-am adunat toate componentele şi am încercat să-mi fac loc printre oameni. Rockefeller era mai plin ca niciodată şi nu găseam niciun loc din care să văd scena, chiar dacă sala are două niveluri superioare. Se auzea foarte frumos simfonia furioasă şi m-a captivat în scurt timp. Nişte oameni foarte de treabă mi-au făcut loc pe la piesa trei, patru, au considerat că la Emperor nu e nimic de văzut, ci de auzit. Aveau dreptate, dar totuşi, luminile erau marfă şi aş fi vrut să fac şi o poză, ba chiar să dau şi REC. Apoi, ştiam că după ce se termina cu albumul, urmau „Curse You All Men!”, „The Majesty of the Nightsky”, „I Am The Black Wizards” şi „Inno A Satana”, doar am contribuit la proiecţiile inventate de C. pentru acest fragment de show, cu ajutorul tovarăşilor, Shepherd şi Miluţă, care a intervenit cu o „zburătoare”. Mi s-a părut bizar să-mi văd bucăţi din corp, o mână, un ochi, o umbră, pe ecranul din spatele lui Ihsahn, Samoth şi compania, chiar şi câteva cadre pe care le-am tras prin păduri. Dacă îmi spunea cineva asta când descopeream Emperor, sigur aş fi râs. Ideea lor pentru seria asta de show-uri, să cânte „Anthems… ” doar cu un backdrop pe scenă, iar la final, să se coboare un ecran pe care să apară ceva animat doar pentru patru piese, e cu siguranţă neaşteptată pentru public. Altfel, mi s-a părut că au interpretat totul sau aproape totul ca pe CD, vorba aceea. De-abia când au intrat proiecţiile se putea sesiza o diferenţă de tempo, mai ales pentru noi, cei care ştiam ritmul materialului video, dar altfel, cred că era greu să percepi această schimbare. Apoi, s-a lăsat cu ceva bălărie la voce pe „Inno A Satana”, apogeul piesei e practic imposibil de interpretat dacă nu eşti tenor, dar ce contează? Oamenii din sală erau deja contaminaţi. Am ieşit la ţigară după concert şi o grămadă fredonau imnul latin dedicat acestei jucării, zisă Satana.

Emperor

Mai târziu m-am întors la John Dee să văd ultima parte din concertul Necrophobic. Multă lume extaziastă şi ceva black & heavy frumos, pus în scenă foarte credibil. A sunat numai bine tot ce-am auzit de la suedezi, mai ales chitarele melodioase. Am avut un moment la una dintre piese în care mă gândeam că dacă nu erau aşa activaţi pe headbaning, notele ar fi fost atinse în mod perfect, dar asta vine aşa, mai mult de dragul glumei. Pentru că am intrat mai târziu la show, am auzit doar piese vechi, de pe superbul „Darkside”, de pe „Bloodhymns”, sau de pe albumul de debut, cu epicul „Blinded By Light, Enlightened By Darkness” la bis, o expoziţie de chitare care se luau la întrecere, ritm alert şi voci care amplificau greutatea până în dedesubtul pământului, deşi sentimentul principal era că cineva îţi cânta de pe un piedestal.

Necrophobic

La scena mare mai era Fleshgod Apocalypse, dar n-am avut nicio curiozitate. A venit ziua următoare şi starea de spirit parcă mi-era caracterizată cel mai bine de versurile minunatului Townes Van Zandt, „so I guess I’ll keep gambling, lots of booze. And lots of rambling… ” Într-un stadiu foarte somnoros, am intrat în sala de cinema de la hotel Scandic, unde avea loc un guitar clinic cu Ihsahn. Acolo, muzicianul norvegian a povestit foarte relaxat cum a creat ceva structuri cunoscute pentru Emperor şi a răspuns oamenilor la tot felul de curiozităţi, paralele între muzica solo şi ce se crea în era Emperor etc. Ihsahn a mai vorbit despre sculele preferate de amplificare şi a menţionat că pe măsură ce îmbătrâneşte, foloseşte din ce în ce mai puţin gain. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult e că a avut curajul să spună în contextul festivalului Inferno că nu prea-i înţelege pe muzicienii care rămân supuşi rigorilor din black metal şi la bătrâneţe, că stilul ăsta a fost o chestie pe care puştii scandinavi au inventat-o prin experiment şi asta e de fapt partea mişto în acest curent. Devine redundant să aplici aceleaşi formule la maturitate. Aş fi vrut să merg să-l îmbrăţişez pe Ihsahn pentru treaba asta după ce s-a încheiat momentul, dar normal că mi-a fost ruşine şi n-am făcut-o. Mi-a dat o stare foarte mişto toată treabă, oricum.

Ihsahn (guitar clinic)

Prima trupă la Rockefeller era Nordjevel… „Să ne ferească dumnezeu de nenorociri!” Un black destul de degeaba, dar cu un show pirotehnic grav… Explodau nişte mizerii pe scenă o dată la câteva piese şi nimeni nu înţelegea nimic, fiindcă bubuiala era puternică şi nu era niciun spectacol, ci doar deranj. Era o grămadă de foc pentru o scenă în spaţiu închis, simţeam că se încălzise clubul de la o distanţă foarte mare de scenă. Nu vă gândiţi că menţionez asta de spaima oribilităţii care s-a întâmplat în Colectiv, încă rămân de părere că dacă e să ţi-o furi, asta se poate întâmpla în absolut orice împrejurare. Dar ce au făcut norvegienii de la Nordjevel pe scenă mi s-a părut pur şi simplu de prost gust, mai ales că nu cântau nimic, doar teme tărăgănate. Nu-mi amintesc să fi auzit vreun riff sau vreun ritm de ţinut minte. Însă au ceva fani, să nu credeţi că a fost sala goală. Noroc că nu peste mult timp a urmat Krakow care a sunat fascinant! E o nedreptate să caracterizezi muzica norvegienilor ca făcând parte din curentul stoner. E practic experiment ivit din stoner şi post-metal, cu destule fragmente care-ţi pot aminti de Cult of Luna şi de Tiamat în aceeaşi vreme, dacă vreţi să vă închipuiţi o astfel de diversitate. Foarte introspectiv, plasat între lumină şi întuneric, concertul Krakow a transformat peisajul sonic de la Inferno cu desăvârşire. Momentele atmosferice s-au preschimbat lent într-un tumult exprimat cu multă fineţe, iar vocea care mergea pe o tehnică simplă, naturală, cu efect abisal, a răsunat la Rockefeller într-un mare fel când s-a cântat „Mark of Cain”. Cred că e normal să vrei să te bucuri de linişte după un aşa concert, aşa că nu zic decât să daţi cu play la albume ca „Diin” sau „Amaran” şi, nu mai căutaţi să explicaţi nimic, dacă aveţi chef să vă scufundaţi în starea plăsmuită de Krakow.
 
Krakow

Primul şi singurul show de la John Dee la care am intrat în a treia zi a fost cel al portughezilor de la Sinistro, care intrau pe scena cu pricina după Necronautical. Despre Sinistro, ce să zic, am sentimente amestecate, ca să forţez traducerea. Nu sună mai bine „sentimente amestecate” decât „pe repede-înainte”, să zicem? E, treaba cu Sinistro e că vocalista e prea nebună pentru nişte instrumentişti care nu prea fac uz de inventivitate. Nu mă înţelegeţi greşit, e foarte bine că Patrícia Andrade e nebună, e o nebunie care permite o explorare artistică de mare clasă. Încă nu ştiu ce să cred despre toată treaba asta. Poate că muzicienii vor să impună un contrast între instrumentalul foarte temperat, foarte post-rock, bun de acoperit nimicul cotidian trăit în viaţa de oraş, pe de-o parte şi, explozia teatrală a Patríciei, pe de alta. Am citit undeva că solista este actriţă pe bune şi după show-ul de la John Dee, zic cu mâna pe inimă că ar fi fost o mare pierdere în lumea actorilor dacă ea n-ar fi fost implicată. S-a transformat în totalitate pe scenă într-un monument al crizei, al anxietăţii, dar şi al visului. Venise îmbrăcată într-o bluză cu solzi aurii, ceva ca un fel de chiloţi sau un body peste nişte dresuri negre şi nişte încălţări cu vârfuri neprietenoase. Avea foarte mult sens îmbrăcămintea pentru transformările puse în scenă. Nu ştiu de ce pe parcursul concertului mi-a venit să o asociez cu stereotipul de criminală notorie, cum ar fi Vera Renczi, poate chiar de la haine, de la dezordine. Apoi, e cert că întreaga trupă a avut nişte momente de climax care au cerut aprecierea, dar eu tot cu Patrícia Andrade rămân în gând. Ea e responsabilă de toată atenţia pe care această trupă începe să o primească. A doua zi, am văzut-o ieşind din hotel, căra nişte case-uri cu scule şi mi-a zâmbit. Probabil că mi s-au făcut obrajii roşii… haha! E cu siguranţă o figură care merită urmărită.

Sinistro

Vanhelgd şi Ahab au fost apoi pe scena din John Dee, unde n-am mai ajuns deloc. În Rockefeller se desfăşura Memoriam. Cred că voi avea răbdare pentru un show intreg cu trupa asta doar când nu voi avea nicio altă treabă la un eveniment. Vocalistul Willetts şi toboşarul Whale au cu siguranţă şmecheria lor pe care au cultivat-o la Bolt Thrower. Încă îmi place să ascult „The IVth Crusade” şi să mă bucur de o stare de goliciune „desenată” în rigorile unui death metal foarte ţeapăn. Dar mi se pare că Memoriam a apărut ca să suplinească o nevoie de atenţie. Nici bine n-a început show-ul de la Rockeffeler, am auzit o jumătate de riff şi apoi: „hai, toată lumea, hey, hey, hey, pentru băieţii mei”. Nu pot să cred în Memoriam, nu mi se pare nimic inspirat în cele două albume scoase deja. Deşi în trupă mai sunt alţi oameni buni, care au cântat live sau pe înregistrări cu d-alde Napalm Death, Benediction sau Anaal Nathrakh, tot nu mi se pare suficient. Lipseşte chitaristul cu viziune din gaşca asta. Poate mă înşel. N-am avut răbdare să stau prea mult la show. Am ascultat două, trei piese de pe albumele Memoriam. Poate mai târziu au cântat şi ceva de la Bolt Thrower, cum s-a întâmplat la o ediţie recentă de Roadburn.

Memoriam

La Ihsahn nu mă aşteptam să fac mofturi la sunet, tocmai în locul de baştină al artistului, unde e aproape de neimaginat că poţi să fii martor la un show cu sunet aiurea. În niciun caz n-a fost prost sound-ul de la concertul ăsta, dar sunetul tobelor nu mi-a plăcut deloc, foarte ascuţit, atrăgea foarte mult atenţia şi astfel se pornea un oareşce dezechilibru. A trebuit să mă obişnuiesc cu factura asta de sunet şi de-abia mai apoi m-am bucurat de piese ca „Pulse”, „Frozen Lakes on Mars”, sau „A Grave Inversed”, iar la sfârşit, „The Grave”, unde saxofonul a fost mai mult decât captivant într-un fragment muzical care te-ar fi făcut să-ţi faci groapă singur şi să îţi aranjezi toate cele necesare. Despre piesele noi pot spune că încă nu le pricep. Altfel, de data asta, în formula aleasă de Ihsahn, nu i-am mai mai văzut pe Einar şi pe Baard de la Leprous, aşa cum s-a întâmplat data trecută, undeva în urmă cu patru, cinci ani, dar cu toţii au fost executanţi excepţionali şi în acest caz, fără dubiu.
 
Ihsahn

Satyricon a fost okay, de asemenea, cu sunet foarte marfă şi setlist în regulă. S-a cântat cel mai mult de pe ultimele materiale, ajungând în trecut pe la fiecare disc, până la „Volcano”, dar evident că s-a ţinut cont şi de hituri ascultate la greu de pe primul album sau de pe „Nemesis Divina”. Ultimele două discuri Satyricon sunt marfă, dar tot cred că muzicienii ar putea fi mai nebuni de-atât. Din păcate, n-am auzit nimic de pe „Rebel Extravaganza”, album pe care încă îl consider ca fiind cel mai tare lucru făcut de grupul norvegian. Altfel, concertul a fost un bun prilej de dans, pentru că da, Satyricon este singura trupă de black metal care ar putea fi băgată în mod cinstit într-un disco night. Îmi doresc să fiţi de acord cu mine măcar când vine vorba despre „Now, Diabolical”, fiindcă nu cred că reprezintă mai mult de dance music. Şi e okay.

Satyricon

Ultima zi de Inferno a fost un fel de n-ar mai fi. Gândul că trebuia să plec din Oslo pe la trei noaptea ca să prind avionul către casă mă obosea mai mult decât tot ce făcusem zilele trecute pe-acolo. Parcă de-abia aşteptam să ajung acasă, unde ştiam că e primăvară, ca pot asculta un Tangerine Dream şi să fumez multe ţigări în condiţii confortabile. Dar, să vedem ce-am văzut şi ce n-am văzut în ultima zi de festival. Djevel, nu şi nici Tsjuder nu prea, dar la cei din urmă, pe care nu prea îi ascult de fel, s-a întâmplat o demenţă. S-au înhăitat cu basistul de pe primul material Bathory, split-ul „Scandinavian Metal Attack”, adică cu Frederick Melander şi, au băgat ceva cover-uri de la legenda pionier în ale black metal-ului. Cred că am auzit din depărtare chiar şi „Satan My Master”, iar momentul la care am luat parte a fost cel în care au cântat „Sacrifice”, din era ’84, adică una din piesele la care a contribuit muzicianul cu pricina. Iată că a devenit deodată destul de cunoscut, fiindcă nu s-a ştiut nimic de el până acum. Ştiu doar că e menţionat ca invitat pe o piesă de pe cel mai recent EP Nifelheim. L-am cunoscut pe om, am făcut o poză, regulamentar şi, am observat că e băiat de comitet, deci probabil că merită să-şi trăiască anii de maturitate spre bătrâneţe în glorie. Înainte de show-ul Napalm Death am strâns ce era de strâns, apoi m-am dus în faţa scenei de la Rockefeller că aveam de filmat ceva pentru grinderii britanici. A fost un alt show frumos dat de Napalm, mai puţin haotic decât ce am auzit data trecută când i-am văzut la Rockstadt, în Râşnov. Au cântat şi bucăţi noi de pe compilaţia care tocmai a apărut, adică „Oh So Pseudo” şi „Standardization” şi în rest, am auzit un setlist similar cu cel despre care am povestit vara trecută când m-am întors de la REF, cu „On the Brink of Extinction”, „Smash a Single Digit”, „The Wolf I Feed”, „Suffer the Children”, „How the Years Condemn”, cover-urile la Anti Cimex şi Dead Kennedies, nenorocire în toată regulă! Oamenii din public au dat cu moshing, au făcut frumos, aproape suprinzător pentru cât de potolită e în general mulţimea dintr-un loc norvegian. Mă distram când Barney prezenta cu atâta vehemenţă „Nazi Punks Fuck Off”, aşa cum o face de fiecare dată şi mă întrebam ce rost mai avea atâta energie, cine a mai văzut „nazeri” pe-acolo? Nu se termină bine show-ul şi mă duc să bag o ţigară pe terasa de pe acoperiş şi ditamai „nazerul” îmi iese în cale, skin head cu şireturi albe la bocanci şi tot ce trebuie. Aşa că, cei de la Napalm au avut cui să dedice clasicul moment din setlist.

Napalm Death

Am plecat pe ritmul lent şi îmbibat cu fum al britanicilor de la Electric Wizard. Şocul meu a fost să aud la coada de la baie pe cineva întrebând: „cine sunt Electric Wizard, ce cântă ei?” S-a găsit cineva să explice că e un fel de Black Sabbath, dar n-a zis de care Black Sabbath şi la ce s-a ajuns. A fost haios… Cam cât de blacker să fii să nu ştii despre existenţa Electric Wizard? Altfel, a fost foarte marfă Inferno! Organizatorii mi s-au părut super-băieţi şi am văzut oameni de toate naţiile prin zonă, de la sudişti la chinezi şi tot ce vreţi. Mă entuziasmasem când am aflat că merg la Inferno si că aveam să văd o mizerie care m-a fascinat în copilărie, Carpathian Forest. Dar nu s-a întâmplat. A cântat după miezul nopţii şi n-aveam nici chef, nici vreme să mai rămân pe la Rockeffeler. După Empyreal şi Nadra au cântat şi cei de la Schammasch ceva mai devreme la John Dee, unde se pare că s-a înghesuit multe lume. I-aş fi văzut şi eu, dar n-a fost contextul potrivit. Apoi a urmat Grave şi cam aia a fost. După cum vedeţi, câteva nume din line-up-ul Inferno 2018 apar şi la Rockstadt Indoor Fest din Braşov, care tocmai a început. Ihshan, Grave, Memoriam şi Fleshgod Apocalypse apar în zonă pe sfârşitul ăsta de săptămână (5–7 aprilie), cu Samael, Dordeduh şi alţii. E haios că festivalul din Braşov aproape că se suprapune cu Paştele ortodox, aşa cum Inferno se întâmplă în ultimii ani de Paştele catolic. Nu m-aş supăra ca cei de la Rockstadt Indoor Fest să se inspire şi mai mult de la norvegieni de aici încolo.

Şi, dacă a ajuns cineva până aici, primeşte o recomandare. Dacă aveţi drum prin Oslo şi vreţi să cumpăraţi ceva muzică, nu mergeţi la Neseblod ca să vă planificaţi un împrumut la cămătari, ci la Katakomben, un shop foarte uşor accesibil, unde e posibil să daţi chiar de toboşarul de la Virus. Scorurile sunt incredibil de bune pentru Norvegia. Eu am fost şi am avut onoarea ca Einar Sjursø să pună la ascultare ceva demo The Deathtrip, cred că era compilaţia din 2013, proiectul lui Aldrahn desprins din Thorns, cu basistul din aceeaşi formaţie… Un fel de „Transilavnian Hunger” doar că… Mai bine!
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Dark Funeral, Emperor, Fleshgod Apocalypse, Ihsahn, Napalm Death, Obituary, Satyricon, Shining (Swe),

Data concert:  March 29, 2018  | 0 Comentarii  | 1888 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Inferno 2018 în Oslo City Babylon

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte